Un om al altor vremuri

Academicianul Răzvan Theodorescu l-a cunoscut pe Grigore Vieru în mai 1990, în Basarabia, pe când era preşedintele Radio Televiziunii Române, iar Vieru "eroul luptei naţionale pentru alfabet latin şi limba română", după cum îl defineşte istoricul.

Între 2000 şi 2004, când Răzvan Theodorescu a fost ministrul Culturii, iar problemele din Basarabia erau mai importante decât acum, Adrian Păunescu i-a sugerat ideea de a-l coopta pe Vieru consilier pentru Basarabia. "La un moment dat au fost nişte probleme cu Basarabia, îmi trebuiau nişte date precise, am preluat ideea de la Adrian Păunescu şi l-am chemat pe Grigore Vieru. Am luat legătura cu el şi l-am numit consilierul meu, şi aşa a fost până la sfârşitul mandatului meu. Şi s-a dovedit că a fost o perioadă fastă a relaţiilor noastre cu Basarabia, mai ales că atunci s-au trimis foarte multe cărţi şi reviste acolo, am sentimentul că a fost ultima dată când România a făcut acest lucru prin Ministerul Culturii. Toate acestea s-au făcut şi datorită insistenţelor lui Grigore Vieru", ne-a spus acad. Răzvan Theodorescu.

Fostul ministru al Culturii a vorbit cu admiraţie despre cel care a fost un împătimit de Basarabia şi de limba românească: "Adeseori el era romantic, eu sceptic, el un adevărat paşoptist, eu mai sceptic în ceea ce priveşte dorinţa unora de a se infăptui această unire cu Basarabia. După 2005 a ajuns la concluzia ca istoricul are dreptate.

FRATE. L-am întâlnit ultima oară la Academia Română la 18 decembrie 2008, la decernarea premiilor Academiei, şi acolo sub cupolă a fost ultimul gest pe care l-am făcut faţă de Grigore Vieru, atunci ne-am spus ultima dată «frate Răzvane» şi «frate Grigore», pentru că el într-adevăr trăia într-o atmosferă de emulaţie şi de tradiţie paşoptistă, patriotică". Cu cine din istoria noastră am putea să-l asemănăm în dorinţa lui pentru întregirea şi păstrarea identităţii naţionale? "O să vă miraţi, dar avea în el un amestec de emul al lui Bălcescu şi de emul al lui Eminescu, un om al altor vremuri şi tocmai de aceea atât de preţios. Şi tocmai de aceea nu aş vrea să zic răutatea unora, dar neputinţa lor de a-l înţelege".

Scrisul lui Vieru apare din pespectiva istoricului astfel: "Poezia lui este simplă, directă, de un lirism puternic. Poezia lui erau chiar cuvintele lui, dacă aş avea puterea să descriu tot ce-mi povestea despre Pererîta lui natală, care făcea faţă Miorcanilor lui Ion Pillat, ar ieşi un poem adevărat. Ţara, mama, limba, lucrurile acestea sunt prezente într-o formulă stilistică de o mare simplitate şi cu toate acestea foarte convingătoare. A fost un mare artist şi un mare patriot". Idealul unionist este dus mai departe de alţi oameni de spirit din Basarabia, dar Răzvan Theodorescu nu crede să mai fie cineva care să aibă forţa lui Vieru. "Sunt oameni remarcabili în Basarabia, cărturari, poeţi, prozatori şi istorici, dar care să aibă forţa lui, nu. Nimeni nu are puterera lui, pentru că nimeni nu are fragilitatea lui. Era un fragil puternic".

Rânduri despre un poet...

Primii copii a căror impresie bună despre Grigore Vieru o pot confirma sunt chiar ai mei. Andrei şi Mihnea au crescut ascultând versurile cu care începuse să anime, din nou, şi în români un ceva nedefinit, care astăzi ar fi privit drept patetic, probabil. Nu ştiu dacă au existat mulţi copii care au avut ocazia să se cutremure la moartea poetului. Sper să nu. Pentru ei e mai bine să privească înapoi spre textele acestuia ca la un catastif atemporal despre români, România şi blestemul Prutului. Lor, şi înţelegerii lor ulterioare, le adresez aceste rânduri, în primul rând. Şi îi rog să-şi imagineze cel mai înalt sentiment de patriotism nedezlânat, nedisimulat şi total sincer ce ar putea exista. Să-şi imagineze ce i-ar determina să aprecieze trecutul, prezentul şi viitorul neîntâmplat al României chiar şi fără a cunoaşte bucăţi importante. Să-şi imagineze trăirea şi împăcarea ce ne caracterizează din baladele şi legendele româneşti. Şi mai vreau să-i rog ca, după ce au făcut toate acestea, să le adune pe toate sub un nume de om şi o operă de poet.

Adrian Năstase

Iubire iraţională, infinită

Atât de rar mai apar oameni capabili să spună, fără nici un nerv de patetism facil şi cu toată modestia din lume, că nu şi-a dorit decât să treacă întreaga Moldovă Prutul, pentru a readuce fraţii lângă fraţi şi mamele lângă prunci. (...) Nu voi uita niciodată una dintre ultimele noastre discuţii. Atunci, mi-a spus deschis că încetase să se mai teamă de multă vreme de sărăcie sau de moarte. Singurul lucru la care mai ţinea era visul său. Un vis ce nu ţine neapărat de unităţi administrativ-teritoriale, ci de apartenenţă. Acea apartenenţă psihologică pe care nu o poţi numi altfel, popular, decât iubire. Iubire iraţională, inexplicabilă, infinită pentru familie, prieteni şi concetăţeni. Poate că nu e deplasat să cred că ochii săi prematur închişi nu fac decât să ne spună că a devenit orb la micile dispute cotidiene, la toate scandalurile aproximative sau trivializările facile. La tot ce are pretenţie de vers şi nu vorbeşte despre dragoste sau tot ce are pretenţie de dragoste şi nu vorbeşte de poezie. Prietene, prefer să mi te imaginez orb la toate răspunsurile ce ocolesc întrebările visurilor tale. Orb la toate soluţiile ce folosesc mintea şi ocolesc sufletul. În final, într-un fel sau altul, sperăm cu toţii ca năzuinţele tale să fie exact destinul României.