Mircea Lucescu: "Ilie a fost tot ce-şi putea dori un antrenor!"

O ediţie de colecţie şi un DVD despre viaţa şi cariera lui Ilie Balaci nu pot fi complete fără o mărturie a lui Mircea Lucescu. Cei doi au fost mai întâi colegi la echipa naţională timp de şase ani, apoi Lucescu a devenit selecţioner la o vârstă halucinantă, numai 37 de ani, pe când încă evolua ca jucător la Corvinul Hunedoara.

Actualul antrenor al lui Şahtior Doneţk avea să-şi construiască însă naţionala pe scheletul Craiovei Maxima pornind, după cum mărturiseşte, cu numele lui Balaci în capul listei. Ulterior, în 1986, în semn de recunoaştere pentru o colaborare plină de substanţă, Lucescu i-a întins o mână celui care, exilat din Bănie de deciziile reprezentanţilor unui sistem politic anacronic, ajunsese să joace la FC Olt.
Deloc întâmplător, acelaşi an 1986 avea să aducă ultimul meci la naţională pentru amândoi. Victoria categorică cu Austria (4-0) a reprezentat pentru Mircea Lucescu despărţirea de banca României, în timp ce Ilie Balaci a făcut ultima reverenţă în tricoul primei reprezentative la doar 30 de ani.


● Jurnalul Naţional: Domnule Lucescu, cine a fost cel mai mare jucător? Se tot fac clasamente, se tot vor­beş­te de Dobrin, de Balaci şi de Hagi. Cum stau lucrurile?
● Mircea Lucescu: Este greu de văzut lucrurile astfel. Nu se pot face decât speculaţii, pentru că vremurile n-au semănat între ele. La rece vorbind, prin prisma per­forman­ţelor, Hagi a fost cel mai mare. A jucat la echi­pe mari din Occident, a câştigat trofee, asta e o realitate. Totuşi, după părerea mea, Balaci a fost la acelaşi nivel. A avut însă neşansa de a juca numai în România, pentru că aşa erau timpurile, dar să nu uităm că a trecut mili­me­tric pe lângă AC Milan. A avut chiar un contract semnat în 1983 şi a fost realmente la jumătate de pas de un transfer de senzaţie. Cred că el nu ştie nici acum cât de puţin a lipsit să ajungă acolo. Şi Bölöni a avut atunci o ofertă de la Verona. Eu m-am zbătut enorm ca să poată pleca amândoi, mi-aş fi dorit foarte mult ca asemenea jucători să poată evolua afară. Vorbisem chiar şi la nivelul conducerii FRF şi găsisem înţelegere. Din păcate, Nicolae Ceauşescu s-a opus în ultimul moment.


● De ce s-a stins atât de repede, la numai 27 de ani? Acum accidentările de tipul celei pe care a suferit-o Ilie Balaci sunt aproape banale, iar revenirile nişte certitudini.
● Pentru că acelaşi sistem politic din România s-a opus în februarie '84 ca el să fie operat afară şi să facă perioada de recuperare în străinătate. Am făcut numeroase intervenţii în direcţia asta şi la un moment dat se părea că totul urma să se va rezolve, cu sprijinul fostului mi­nistru de Externe, Ştefan Andrei. Ca de obicei, totul s-a blo­cat în ultimul moment, iar Ilie a trebuit să se descurce cu ce aveam în ţară. Mare păcat, pentru că el practic acolo a terminat-o cu fotbalul mare, chiar dacă a mai jucat apoi câţiva ani. Dar n-a mai fost niciodată acelaşi fotbalist de geniu.


"BALACI A FOST DIN ŞCOALA LUI DOBRIN, DAR MAI COMPLET"
● Cum vi-l amintiţi pe jucătorul Balaci?
● Prima imagine care îmi vine în minte este un meci cu Spania, din aprilie 1975. Eu eram căpitanul echipei, iar Balaci avea 18 ani. Înainte de începerea partidei, am discutat cu arbitrul, care era olandez, ca orice problemă pe care o are cu jucătorii mei să mi-o comunice. Cu cine credeţi că a avut cele mai mari dificultăţi? Cu Balaci, care era cel mai mic ca vârstă de pe teren. Ilie avea o răutate teribilă în joc, nu făcea rabat de la nimic, se dăruia total. La asta mai puneţi şi entuziasmul specific vârstei, tupeul de oltean şi o să aveţi imaginea lui Balaci la 18 ani, în echipa naţională. N-avea frică de nimeni şi de nimic, iar asta a fost forţa lui. Un psihic de oţel.


● Peste ani, caracterizaţi-l ca fotbalist. Ce calităţi avea?
● Aşa cum am zis, psihic era tare ca o stâncă. Nimic nu-l făcea să dea înapoi, nimic nu-l timora. Nu ştiu mulţi ca el. Ca jucător, era tot ce-şi putea dori un antrenor. Excelent din punct de vedere tactic, inteligenţă în joc. A avut o tehnică desăvârşită, schimba direcţia de joc cu o uşu­rin­ţă inegalabilă şi era fotbalist de ambele picioare. Pes­te toate, era şi marcator. A fost un coordonator atipic, toc­mai pentru că nu se rezuma la pase şi înscria goluri foar­te des. Ca stil, a fost un jucător din şcoala lui Dobrin, dar mult mai complet. Făcea ambele faze cu acelaşi de­votament. Mi-amintesc că la victoria cu 1-0 contra Itali­ei, de la Bucureşti, i-am dat libertate totală pe teren. I-am spus să facă ce vrea, să joace unde doreşte, pe orice parte, în centru sau în spate. Ştiam că o să se lipească Gentile de el şi că o să-l sufoce pe italian, iar restul jucătorilor noştri aveau să beneficieze de mai multe spaţii în atac.  


"A LIPSIT ENORM NAŢIONALEI LA EURO '84"
● V-a fost greu să lucraţi cu el, având în vedere că aţi evoluat înainte împreună câţiva ani la echipa naţională?
● Din contră. Când am preluat echipa naţională, la ultimul meci din preliminariile ratate pentru Campio­natul Mondial din '82, Balaci a fost prima mea alegere pentru postul de căpitan. Fuseseră înfrângerile cu Ungaria şi Elveţia şi mulţi dintre fotbaliştii de la cluburile militare nu mai voiau să vină la echipa naţională. În condiţiile acestea, m-am îndreptat cu precădere spre jucătorii de la Craiova, care formau un grup foarte puternic, ceea ce mă interesa pe mine în primul rând să am la dispoziţie la lot. Bineînţeles, lide­rul acestui grup era Balaci. Cel de-al doilea căpitan al naţionalei era Costică Ştefănescu, tot un craiovean. În fine, Balaci m-a ajutat foarte mult. Ca şi acum, era un tip foarte inteligent, cu care puteai vorbi despre orice. M-am consultat mereu mult cu el, ne-am sfătuit, ne-am sprijinit reciproc. Cu Ilie discutam despre tot ce voiam să pun în practică la echipa naţională. N-am avut decât un singur moment mai delicat cu el, odată, la Paris, dar l-am depăşit repede. În rest, a fost fobalistul care m-a ajutat cel mai mult din teren, mai ales că şi eu eram foarte tânăr ca antrenor, la început de drum.    


● S-a spus că nu s-a regăsit în lotul de Euro '84, pentru că trebuia să li se facă loc altor jucători, gen ­Dragnea şi Zare.
● Asta e o prostie. Era deja lovit din toamnă la genunchi, dar s-a reaccidentat grav în februarie '84. Pe o vreme total nepotrivită, FRF programase la un moment dat meciuri din patru în patru zile, iar Craiova a jucat la Baia Mare, care era recunoscută drept o formaţie dură. Balaci era oricum o ţintă, un jucător mereu vânat, pentru că nu putea fi marcat. Revenind la Euro, eu am spe­rat până în ultima clipă că el se va reface, de aceea l-am şi chemat în cantonament înainte de plecarea spre Franţa. Doctorii mi-au spus ferm însă că nu putea să joace. Eu aş fi avut mare nevoie de el şi de Geolgău acolo. Sunt şi acum convins că, în situaţia în care l-aş fi avut pe Balaci la meciurile cu Germania, Spania şi Portugalia, naţio­nala României ar fi realizat multe surprize atunci. Ilie a lipsit enorm naţionalei, dar singurul adevăr este că n-ar fi putut juca în Franţa nici măcar un minut. De ­altfel, în campionatul următor, abia dacă a bifat câteva meciuri în toamnă pentru Craiova.


● L-aţi readus în circuitul naţionalei un an mai târziu, în aprilie 1985.
● Da, la un meci oficial cu Turcia (încheiat cu 3-0), care a avut loc chiar la Craiova. El avusese nişte probleme şi fusese practic pus pe liber de la Universitatea, iar de câteva luni juca la FC Olt. I-am oferit această reîntâlnire cu suporterii Universităţii, pentru că acolo era casa lui. A jucat 20 de minute purtând o genunchieră. L-am convocat apoi la începutul lui '86, la un amical câştigat cu URSS (2-1), pentru ca în toamna acelui an să vină ultimul său meci la naţională, cu Austria, care avea să fie şi pentru mine capăt de drum ca selecţioner.


"DINAMO NU ERA IUBITĂ, DAR CU BALACI ÎN TEREN A IMPUS RESPECT"
● Ce v-a determinat să-l transferaţi la Dinamo, când avea 30 de ani şi era nerefăcut după o accidentare gravă?
● Adevărul este că nu aveam neapărat nevoie de el la Dinamo, lotul era complet. L-am ajutat însă drept răsplată pentru tot ce a făcut şi el pentru mine în toţi acei ani. L-am adus la Bucureşti şi am intervenit să primească o casă vizavi de Facultatea de Drept, pe care am auzit că o are şi în prezent. În acelaşi timp, l-am transferat şi pe Cămătaru de la Craiova, iar prezenţele lor m-au ajutat şi pe mine la fel de mult. Dinamo nu era o echipă prea iubită pe vremurile acelea, dar Balaci şi Cămătaru smulgeau ropote de aplauze pe orice stadion ar fi apărut, datorită performanţelor obţinute cu Craiova. Erau foarte iubiţi şi respectaţi, iar asta a făcut ca şi Dinamo să fie privită mai bine. Ilie a jucat constant la Dinamo un an şi, chiar dacă nu mai era acelaşi fotbalist ca cel de dinaintea accidentării, şi-a făcut bine treaba. Impunea respect numai când apărea pe gazon. Apoi a mai evoluat un tur de campionat, iar în '88 a trecut la antrenorat, la echipa de tineret. Apoi a mai jucat în Divizia B, ca antrenor-jucător, la Pandurii şi la Turnu Severin. Am mai avut o ocazie să mă revanşez faţă de el la începutul anilor '90, pe când ajunsesem la Brescia. Preşedintele Luigi Corioni a organizat acolo un meci în care a dorit să aducă o selecţionată mondială, iar eu l-am chemat şi pe Balaci. A jucat pentru această selecţionată a lumii, alături de foste mari glorii, cum de fapt şi merita.