Clipe de viaţă

Aproape toate căntecele sale se află in fonoteca de aur a Radioului, dar şi a sufletului romănesc, făcăndu-ne să lăcrimăm ori să tresăltăm de dor. Pentru a creiona portretul marelui artist Ion Luican am căutat acolo unde el este mai prezent ca oriunde. In inima fiicei sale, Florina Luican. Fragmente de viaţă, amintiri, povestite de cunoscuta actriţă, cu o pasiune care te copleşeşte şi cu un respect deosebit pentru memoria părintelui său.

Ce frumoasă coincidenţă! 100 de ani de la naşterea sa.



Aproape toate căntecele sale se află in fonoteca de aur a Radioului, dar şi a sufletului romănesc, făcăndu-ne să lăcrimăm ori să tresăltăm de dor. Pentru a creiona portretul marelui artist Ion Luican am căutat acolo unde el este mai prezent ca oriunde. In inima fiicei sale, Florina Luican. Fragmente de viaţă, amintiri, povestite de cunoscuta actriţă, cu o pasiune care te copleşeşte şi cu un respect deosebit pentru memoria părintelui său.
"Bunul meu tată Ion Luican s-a născut acum 100 de ani intr-un sat din apropierea Bucureştiului, Frumuşani, la sfărşitul anului 1907 ziua 29, a unui decembrie foarte geros", deapănă firul poveştii Florina Luican. "Fiind Sărbătorile de iarnă şi plin viscol, a fost declarat de tatăl său cu căteva zile mai tărziu, pe 3 ianuarie. Avea 6 luni cănd i-a murit mama, o frumoasă fată de ţăran instărit dintr-un sat vecin. Era cel mai mic dintre cei patru copii ai lui Marin Luican, tatăl, şi al Alesandrinei. Ce coincidenţă, tata a avut la răndu-i tot patru copii şi tot trei băieţi şi o fată. După ce tatăl lui s-a recăsătorit, a mai primit de la Dumnezeu incă şapte fraţi şi surori. Toţi s-au iubit şi s-au ajutat intre ei pănă la moarte, deşi erau fraţi vitregi.


Tatei ii plăcea la şcoală să inveţe şi să cănte, aşa că pe la 15 ani, cănd cutreiera cămpia păzind oile sau pepenii şi cănta de răsuna valea cam tot ce auzea pe la oamenii din sat, taică-său, Marin, a hotărăt să-l trimită la oraş să inveţe carte mai departe şi să-l facă popă. Zis şi făcut, ajunge la Craiova la şcoala de popi şi devine seminarist. Cănd termină şcoala, vine la Bucureşti şi trage la sora lui măritată, intr-o margine de Bucureşti, cu-n birjar instărit, in zona de azi Vatra Luminoasă. Acolo o cunoaşte pe mama - cea mai frumoasă dintre fetele Drăgan - vecinii surorii lui. O invită la un dans pe rogojina din sufrageria surorii lui in ritmul unui vals căntat de un vechi gramofon. Atunci, mi-a mărturisit tata de multe ori, a simţit că draga, frumoasa şi iubita lui Ioana va fi femeia vieţii lui şi aşa a fost timp de 60 de ani căt au implinit pe 15 iulie 1992, anul morţii tatei."



COPIII. In 1932, Ion şi Ioana Luican se căsătoresc la Casa de cununii raionul "de Negru" aşa cum se intitula pe atunci. Florina Luican continuă: "Mama minoră, la 19 ani, impreună cu mama ei, martoră, şi tata, mai mare cu patru ani. Şi aşa au inceput să facă dintr-o mare dragoste copii. Un băiat Alexandru, alt băiat Marian şi altul Costin, şi, in sfărşit, cum işi doreau mult, o fată, pe numele meu de botez, Florina. Intre băieţi au mai avut o fată, născută insă prematur şi a murit la 3 săptămăni. Au apucat totuşi s-o boteze Elena. Mă găndesc cum ar fi fost viaţa mea dacă mai aveam o soră. Tata, in glumă, mă necăjea spunăndu-mi că atunci n-aş mai fi fost eu pe lume. Mulţumesc lui Dumnezeu că a hotărăt aşa, pentru că viaţa mea de unică fiică a fost de mare răsfăţ din partea tuturor, dar cel mai mult din partea tatei. Venea din turneu şi se oprea in capul străzii, işi deschidea larg braţele, iar eu, care il păndeam de mult de după poartă, o luam la fugă şi nu mă opream decăt in acele braţe pline de iubire, ocrotire şi de măndrie, sentimente pe care le-am simţit pe tot parcursul vieţii mele".


LA SEMINAR. După ce a venit de la Seminarul din Craiova, Ion Luican s-a inscris la Şcoala de Căntări Bisericeşti aflată sub patronatul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei şi Arhiepiscopiei Bucureştilor, pe care a absolvit-o in 1934. Intre timp, cănta pe o mică leafă la strana bisericii parohiale Iancu Bălăneanu (azi Iancu Nou) şi in al cărui cimitir şi-a asigurat de pe atunci locuri de veci in care odihneşte astăzi impreună cu iubita sa soţie.
"Ne-am indepărtat pe firul amintirilor, spune Florina Luican. Nefiind mulţumit numai cu Seminarul, el işi face şi anii de liceu la Şcoala Matei Basarab din Bucureşti, pe care il absolvă in 1945 ca un vajnic elev de 37 de ani ce era, ambiţios şi dornic de invăţătură, calitate care l-a urmărit toată viaţa. Peste zece ani de la absolvirea liceului, la 47 de ani, se hotărăşte să urmeze şi cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, cei patru ani, dar fără să apuce să-şi dea şi licenţa, pe care a amănat-o mereu, fiind nevoit să plece in turnee prin ţară, de unde veneau banii necesari intreţinerii numeroasei sale familii, mămica mea fiind angajată casnică aşa cum glumeau ei uneori. La facultate a avut colegi mulţi viitori preoţi importanţi in Bucureşti şi in ţară. A avut profesori celebri, printre care marele compozitor Gh. Cucu, marele muzician Nicolae Lungu, apoi Gh. Nicolaescu, care i-a şi rămas prieten pe viaţă şi, nu in ultimul rănd, l-a avut coleg mai mic pe minunatul preot Nicolae Necula, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, preot la Biserica Icoanei, prin a cărui amabilitate am obţinut situaţia matricolă a studentului la Teologie Ion Luican.
Părintele Necula este şi duhovnicul meu şi de multe ori işi aminteşte de tata, pe care l-a admirat in şcoală şi in viaţa de artist pe care a avut-o. Preoţi de la multe biserici din Capitală şi din ţară il pomenesc mereu ca mare artist, mai cu seamă părintele paroh Paul Munteanu de la Biserica Sf. Ioan cel Nou de la Piaţa Unirii, prieten de-o viaţă al tatei, care a vorbit despre el intr-o inregistrare la radio intr-un medalion făcut tatei de doamna Maria Banu, la trei ani de la plecarea tatei dintre noi. L-a cunoscut la un concert de Crăciun pe patriarhul Justin, eram şi eu cu el şi s-au intreţinut cordial. A folosit această ocazie pentru a-i adresa ulterior o cerere destul de neobişnuită, avănd in vedere că avea 68 de ani, şi anume aceea de a-i aproba hirotonisirea ca preot.

Am găsit cererea asta printre acte şi m-a induioşat profund, găndindu-mă ce a simţit el in suflet cănd a primit răspunsul negativ al Patriarhiei precum că era inaintat in vărstă şi că şi-ar fi pierdut pensia de artist care o avea şi ar fi fost păcat. Atunci tata a făcut o altă cerere in care a menţionat că mai sunt şi alţi preoţi in vărstă cărora ar putea să le ţină locul in concediile lor şi, in final, a cerut să fie hirotonosit măcar onorific, dar şi la această cerere i s-a răspuns că nu există hirotonisire onorifică.

A murit cu acest dor şi of in suflet. I-am ştiut această măhnire şi eu, şi mama, care il consola spunăndu-i, cu umorul ce o caracteriza, că nu-l vede alergănd de la o groapă la alta, asta fiind o parte neplăcută a meseriei de preot. Ba mai mult, o babă din satul lui, Frumuşani, unde dorea tata să slujească ca preot, i-a spus intr-o zi de sărbătoare la biserica din sat: «Ce, Iancule, vrei să fii preot? Păi, cum să-ţi pup eu măna cu care imi străngeai mijlocul la horă cănd eram copii?». Asta l-a făcut chiar să rădă şi să-i dea dreptate. Dar oful tot n-a trecut", spune Florina Luican.



ANSAMBLURI. Ion Luican a cutreierat ţara cu mai toate orchestrele de muzică populară existente pe atunci. Florina Luican aminteşte de Doina Gorjului, Filarmonica Banatului, Orchestra lui Ion Drăgoi, celebrul violonist de mai tărziu din Moldova, apoi orchestre cunoscute din Cluj, Ploieşti şi multe altele pe lăngă cele din Bucureşti: Periniţa, Sfatul Popular al Capitalei, "Ion Vasilescu".
"A fost angajat doar la ansamblul Sfatului Popular al Capitalei şi la segmentul popular al Teatrului «Ion Vasilescu» din Bucureşti, de unde a şi ieşit la pensie", reia firul poveştii fiica marelui căntăreţ.

"Era un coleg de bază pentru ceilalţi de pe lăngă el. Era un fel de staroste care-i sfătuia, care-i muştruluia, ii certa cănd era cazul, care-i impăca mai apoi, şeful pe care toţi il respectau şi-l ascultau. Pe el il iubeau şi moldovenii, şi bănăţenii, şi ardelenii, nu mai spun de munteni. Era aproape un bun al poporului, un bun naţional, dar tocmai de asta a fost măhnit că nu a fost făcut nici măcar artist emerit de regimul comunist, darmite al poporului, aşa cum au fost făcuţi căţiva colegi de-ai lui in acea perioadă? A primit o singură decoraţie, Meritul Cultural cl. III. A inţeles că asta se datora in primul şi ultimul rănd faptului că nu era membru de partid. A refuzat constant această «cinste».
De atunci tata spunea să se măngăie că el este artistul poporului, care-l iubeşte şi-i este de ajuns. La comemorarea lui de trei ani, doamna Lucreţia Ciobanu aminteşte de acel moment din viaţa tatei, apoi l-au reamintit pe tata şi doamna Rodica Bujor şi preotul Paul Munteanu, care spunea printre altele că, aşa cum cănta tata celebra şi frumoasa rugăciune din liturghia de Duminică numită «Iubite-voi Doamne», n-a căntat nimeni niciodată in biserica sa.

Ce ciudată legătură intre mine şi tata, peste ani de zile de la moartea lui viaţa m-a adus in corul bisericii părintelui Munteanu, unde am fost numită solistă şi am indrăznit să cănt şi eu aceeaşi rugăciune divină tot timpul avăndu-l in ochi şi-n suflet pe tata, şi asta imi dă un sentiment tainic de profundă mulţumire către Dumnezeu.
De altfel, tata toată viaţa a regretat că nu m-a «presat», ca să zic aşa, să mă fac căntăreaţă de operă. De mică ascultam operă şi fredonam prin casă arii. Dar intămplarea numită Geo Saizescu m-a adus in lumea filmului cu filmul făcut la 18 ani «Un surăs in plină vară», mai bine zis in plină şcoală, şi asta mi-a schimbat viaţa, mai bine zis profesia.
Bineinţeles că eu nu regret, dar tata, deşi era măndru de mine ca actriţă, a regretat că nu am urmat canto. Chiar de la sfărşitul Facultăţii de actorie cănd mi-am dat licenţa a fost felicitat personal după spectacolul de absolvenţă de marele maestru al teatrului romănesc Sică Alexandrescu pentru creaţia mea", afirmă Florina Luican.


"Tatei ii plăcea la şcoală să inveţe şi să cănte, aşa că pe la 15 ani, cănd cutreiera cămpia păzind oile sau pepenii şi cănta de răsuna valea cam tot ce auzea pe la oamenii din sat, taică-său Marin a hotărăt să-l trimită la oraş să inveţe carte mai departe şi să-l facă popă. Zis şi făcut, ajunge la Craiova la şcoala de popi şi devine seminarist. Cănd a terminat şcoala a venit la Bucureşti"
Florina Luican



Fiica atăt de dragă sufletului artistului Ion Luican işi aminteşte: "M-am depărtat iar de firul vieţii tatei, pe care l-au mai preţuit şi alţi valoroşi interpreţi ai căntecului popular romănesc, printre ei Benone Sinulescu, Ion Dolănescu, amăndoi arătăndu-i tatei multă consideraţie şi respect, tata la răndu-i socotindu-i drept urmaşii săi, adevăraţi artişti, prevăzăndu-le mari cariere interpretative şi aşa şi a fost. De multe ori ei opreau la tata la Frumuşani vara, cănd erau in drum spre vreun concert, şi ciocneau cu drag cu tata un pahar din vinul minunat ce ieşea din via tatei, expert incontestabil in ale viţei-de-vie.
Cu ei mai veneau şi alţi căntăreţi ai vremii, printre care doamna Ionela Prodan, Ileana Sărăroiu, Maria Lătăreţu, Rodica Bujor, Ileana Constantinescu, chiar Ioana Radu cu soţul ei, căpitanul de vapor, Popescu şi Mia Braia, care la moartea tatei, abia sosită din străinătate, a avut un discurs răvăşitor despre omul şi artistul care a fost Ion Luican, despre marele ei coleg şi prieten.
Şi cu doamna Ioana Radu, sora Miei, tata a fost bun prieten toată viaţa, chiar pănă la moartea doamnei Ioana. Doamna Lucreţia Ciobanu işi aminteşte de acel moment cănd se aflau cu concertul undeva prin ţară şi au aflat că s-au dat acele titluri de stat unor colegi. Şi el? Dar doamna Lucreţia i-a spus să-l aline că este prea mare artist, prea măndru şi prea iubit de public (şi n-o să-l facă niciodată) şi prea nemembru de partid".



POPULARITATE, DAR NU ARTIST EMERIT. In ciuda faptului că nu a fost făcut niciodată artist emerit, nimeni şi nimic nu a putut ştirbi popularitatea lui Ion Luican.
Oamenii il iubeau, admirau vocea lui caldă şi il aplaudau pănă le luau foc palmele. Florina Luican confirmă: "Tata a căntat alături de mulţi interpreţi, aproape a cuprins un veac. Simţeam mereu că este admirat şi chiar adulat de lume. Principala insuşire a tatei, in afară de marele lui talent, de glasul lui inegalabil, a fost demnitatea. Fiul ţăranului din Frumuşani a avut-o in sănge şi de multe ori o impletea cu măndria. In vorbă, in gănd, in fapte. Nu cerea mai mult decăt credea că i se cuvine, era, fără să dorească dinadins, un model demn de urmat de cei mai tineri. Şi era un bărbat foarte frumos. Putea fi oricănd egalul actorilor de cinema la modă intre cele două războaie mondiale şi după. Era, normal, iubit de multe femei.
Dar el nu a iubit pe nici una decăt pe scumpa lui Ioana, căreia ii spunea Nicuţa. Codanelor care-l mai impiedicau căteodată in viaţă le spunea că nu-şi lasă nevasta, care este prea frumoasă, prea cuminte şi inţelegătoare şi i-a mai şi făcut patru copii pe cinste! Doamna Mia Braia la unul din parastasele făcute tatei i-a spus mamei, care nu prea inţelegea: «Cuţuliţo, te-a iubit Ion ca pe nimeni alta, poate nu ştii». Dar mama a ştiut. Şi cănd il mai suna pe-acasă vreo indrăgostită, ea răspundea calm: «Uite, imi face semn să spun că nu este acasă». Şi chiar aşa era. Tata ii făcea semn. Deşi a fost iubit de multe femei, tata nu a rătăcit niciodată drumul către casă.

Şi eu am simţit de mică marea dragoste de familie a tatei. Şi respectul pentru mama şi chiar pentru noi, copiii. Eram in turneu la Iaşi, aveam vreo 10 ani, şi ieşeam de la concert.
Trăiam in turnee in vagoane de tren speciale, celebre pe atunci. După tata se ţinea o codană blondă şi frumoasă ca Veronica Micle. Tata m-a urcat intr-o trăsură, in acele vremuri singurul mijloc de a te deplasa seara tărziu, eu aruncam săgeţi de sub breton către biata tănără şi mare mi-a fost satisfacţia cănd tata şi-a luat rămas bun şi a lăsat-o politicos in drum pe biata fată şi a plecat numai cu mine la gară la vagoane, unde mi-a dat să mănănc şi m-a culcat. Tărziu am inţeles că atunci m-a respectat ca un tată corect şi bun ce a fost. Această dragoste pentru familie cu rădăcini adănci in inima lui a fost preţuită şi admirată de toţi colegii şi oamenii care-l cunoşteau.
Am păstrat mărturii de la acea comemorare a tatei, la trei ani de cănd plecase dintre noi, de la doamnele Rodica Bujor şi Lucreţia Ciobanu, colegele lui cu care a colaborat cel mai mult in concerte şi o alta mai specială de la preotul prieten Paul Munteanu".



LA RADIO. După 1930, o pleiadă de valoroşi căntăreţi de localuri, cu popularitatea sporită prin numărul mare de discuri apărute pe piaţa muzicii uşoare, a dus la o incrăncenată concurenţă intre restaurantele bucureştene.
Dintre acei artişti ii amintim pe Maria Tănase, Zavaidoc, Vasile Cristian, Titi Botez, Jean Moscopol, Ion Luican, Ioana Radu, Ala Baianova, Mia Braia şi Petre Alexandru, Rodica Bujor. Despre inceputurile carierei de căntăreţ a lui Ion Luican fiica sa a ţinut să impărtăşească cititorilor: "După Seminar, tata s-a angajat diacon la Biserica Bălăneanu. Cănta de răsuna biserica şi intr-o zi l-a auzit patronul Restaurantului Izvorul rece, care l-a invitat la el in restaurant să cănte... Aşa a inceput o mai evidentă bunăstare a familiei. La restaurant a fost auzit de unul dintre directorii Radioului de pe atunci, care la răndul lui l-a invitat să cănte, cum se spunea pe atunci «pe viu». Adică la o oră fixă cănta intr-un studio in faţa unui microfon, la inceput reclame, apoi muzică uşoară la modă in acea vreme.

Primele imprimări pe plăci de ebonită le-a făcut in Germania, la Berlin, in studiourile de acolo impreună cu orchestrele romăneşti cu care pleca. Mai avem acasă căteva plăci, deteriorate insă de trecerea timpului. Am fost bucuroasă cănd, acum cinci ani, un coleg de breaslă mai in vărstă, actorul Paul Nadolschi, de la Teatrul Nottara, mi-a spus că are acasă in colecţia lui numeroasă şi căteva plăci ale tatei in bună condiţie.
Mi le-a dat cu generozitate colegială şi eu am alergat la Radiodifuziune. Printr-o relaţie am incercat să le curăţ de impurităţile aduse de vreme şi am reuşit. Am făcut un mic CD pe care il păstrez cu sfinţenie pănă va veni vremea să-i editez intreaga lui muzică, adică şi romanţele in care tatăl meu a fost, cum spunea intr-un interviu talentatul interpret Alexandru Mica, un prinţ adevărat al lor. Acest disc editat sub patronajul ziarului Jurnalul Naţional este primul lui CD. A mai avut vreo patru plăci microsion şi o jumătate de casetă, pe cealaltă jumătate fiind Ioana Radu cu căteva din căntecele lor populare celebre. N-a prea avut noroc la editori. Nu ştiu de ce. A mai avut o singură casetă cu romanţe, editată fără să fiu eu anunţată, in 1998, de cei de la Electrecord".



DUREREA PIERDERII CASEI. Ca orice artist iubit de public, Ion Luican a fost şi el invitat la familia Ceauşescu de căteva ori. Iată ce spune Florina Luican despre acea perioadă: "Tata era chemat la recepţiile date de Ceauşeşti şi cu această ocazie l-a cunoscut pe Maurer, care la răndul lui i-a arătat simpatie şi apreciere. Lui Maurer i s-a adresat tata cerănd ajutor intr-un moment dureros din viaţa lui, şi anume acela in care i-au demolat casa. Căsuţa lui dragă făcută in tinereţe impreună cu mama şi căreia ii adusese tot confortul in ani de zile. Au fost nopţi in care tata a albit de supărare".


"Principala insuşire a tatei, in afară de marele lui talent, de glasul lui inegalabil, a fost demnitatea. Fiul ţăranului din Frumuşani a avut-o in sănge şi de multe ori o impletea cu măndria. In vorbă, in gănd, in fapte. Nu cerea mai mult decăt credea că i se cuvine, era, fără să dorească dinadins, un model demn de urmat de cei mai tineri"
Florina Luican


Ion Luican albise de durere, dar nu ştia că-l mai aştepta viaţa cu o altă durere, mult mai sfăşietoare. Florina Luican povesteşte: "Această durere a muşcat din inima lui şi, in final, l-a şi infrănt pe el, omul puternic ca un stejar. L-a doborăt moartea fulgerătoare a celor doi fraţi ai mei, Marian şi Costin, la 47 şi respectiv 48 de ani, la trei ani diferenţă intre ei. Nu există o durere mai mare pe lume decăt aceea ca un părinte să-şi ingroape copiii. A avut, ca să zic aşa, şi un mic ajutor de la viaţă cănd a trăit aceste două tragedii. Era deja bătrăn. Peste foarte puţin timp de la moartea lui Costin s-a stins şi el".


MEMORIUL. Florina Luican indepărtează acest gănd care o copleşeşte şi o va copleşi toată viaţa şi revine la memoriul amănunţit şi jeluitor foarte adresat lui Ceauşescu, despre care Ion Luican credea că, dacă il plăcea cum căntă, il şi va asculta. "Bineinţeles, n-a ajuns la Ceauşescu memoriul lui, iar răspunsul scurt al autorităţilor a fost negativ. Locuiam deci in Vatra Luminoasă şi un bloc al UCECOM-ului trebuia musai să fie clădit pe locul nostru. Disperat s-a adresat lui Maurer, pe care-l ştia şi care la răndu-i il simpatiza, care s-a dovedit a fi mai cumsecade, deşi nu a putut schimba planul de sistematizare. A făcut totuşi ceva pentru tata. I-a dat ideea să-şi construiască o nouă casă, in satul lui natal. La sfatul lui, tata a adresat o cerere celor din conducerea Raionului Vidra, de care ţinea satul Frumuşani, şi alături de alţi ţărani a primit şi el aprobare pentru o bucată de pămănt, pe care a inceput să-şi ridice cea de-a doua casă din viaţa lui. Şi au trăit tot construind-o şi trăind fericiţi in ea, mai ales că tata era şi un foarte bun gospodar. Aducea din turnee cărţi (ii plăcea mult literatura antichităţii) şi unelte agricole. A pus viţă-de-vie, pe care a tăiat-o singur şi a legat-o muncind cu mama, ce-i drept de săpat o săpau ţăranii. A plantat o mulţime de pomi, cinci nuci, din care au mai rămas doar doi. La fiecare tragedie din familie se usca dinainte căte un nuc, parcă prevestind. Vinul pe care il făcea tata, in cantităţi destul de mari, in butoaie de stejar, era apreciat de mulţi dintre colegii lui care i-au călcat pragul. A iubit pămăntul satului său natal, ii plăcea enorm să meargă peste cămpuri, ca-n copilărie, abia aştepta primăvara să fugă din blocul unde fusese mutat de hotărărea comuniştilor din acele vremuri, să vină la căsuţa lui care pe atunci era cea mai frumoasă casă din regiune, fiind proiectată de talentatul arhitect Scacun. Şi azi e frumoasă, chit că s-au construit multe vile prin imprejurime."



RUGĂCIUNI. Fiica iubitoare, Florina Luican, i-a inţeles iubirea pentru această căsuţă şi loc al său şi cănd a simţit că-i vine sfărşitul l-a intrebat dacă nu vrea să-l ducă la casa lui din Frumuşani. "A dat din cap cu un licăr de fericire in ochi şi aşa am făcut. Timp de trei săptămăni căt i-a durat agonia a căntat murmurănd rugăciuni, cele mai frumoase din timpul liturghiilor. A fost iubit de Dumnezeu, a murit in braţele mele, in rugăciunile preotului din sat, pe care l-am găsit printr-o minune, şi ultima privire şi ultimul sărut le-a dat mamei, care s-a trezit pentru căteva clipe din nefericita lume in care o aruncase boala de mulţi ani şi a intrebat clar: «Ce se intămplă, moare Iancu? Nu se poate, nu vreau»... Am stat lăngă dragii mei părinţi, ajutăndu-le bătrăneţile timp de 17 ani. Inima mi-e impăcată. Iubitor profund de familie, soţ şi tată prea bun, nesfărşit iubitor de Dumnezeu, căruia i-a inchinat o parte din viaţa lui şi i-a adus laudă de nenumărate ori in biserici prin glasul lui plin de minune, cititor de partitură muzicală impecabil, cult şi autodidact toată viaţa, indrăgostit de literatura anticilor, pe care-i tot aduna in bibliotecă in diverse ediţii, pasionat dezlegător al jocurilor Rebus (avea mii de reviste) şi creator al multor careuri de joc, bun prieten şi ajutorul multor oameni in momente grele ale vieţii lor, coleg ireproşabil, iubitor de dreptate şi corectitudine, punctual şi sfătuitor al căntăreţilor mai tineri, aprig căteodată pe bună dreptate, bărbat frumos, puternic, inteligent, generos, harnic şi, nu in ultimul rănd, cel mai mare interpret al căntecului popular romănesc şi al romanţei după sufletul meu şi după părerea multor, multor oameni, acesta a fost tatăl meu, Ion Luican, plecat dintre noi spre alte mii de căntece din eter in prima zi de toamnă, 1 septembrie 1992, ziua de inceput a calendarului bisericesc.
«Recunoştinţă şi iubire bunului tată şi Marelui Artist». Aşa stă scris pe crucea lui funerară. Ii mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a ales ca tată.


P.S.: "Am o singură dorinţă in ceea ce-l priveşte, să existe un festival de muzică populară sau de romanţe cu numele lui." - Florina Luican


"A pus viţă-de-vie, pe care a tăiat-o singur şi a legat-o cu mama, ce-i drept de săpat o săpau ţăranii. A plantat o mulţime de pomi, cinci nuci, din care au mai rămas doar doi. La fiecare tragedie din familie se usca căte un nuc dinainte, parcă prevestind. Vinul pe care il făcea tata, in cantităţi destul de mari, in butoaie de stejar, era apreciat de mulţi dintre colegii lui care i-au călcat pragul"
Florina Luican


"Pe omul puternic ca un stejar l-a doborăt moartea fulgerătoare a celor doi fraţi ai mei, Marian şi Costin, la 47 şi respectiv 48 de ani, la trei ani diferenţă intre ei. Nu există o durere mai mare pe lume decăt aceea ca un părinte să-şi ingroape copiii. A avut, ca să zic aşa, şi un mic ajutor de la viaţă cănd a trăit aceste două tragedii. Era deja bătrăn"
Florina Luican