Vocea caldă şi rotundă

Lucky Marinescu şi-l aminteşte pe Luigi Ionescu ca pe un om modest, cu un glas cald şi rotund, care îţi mângâia inima.

Un om minunat, sunt primele cuvinte ale artistei despre Luigi Ionescu. "El era deja mare de tot când m-am lansat. N-am auzit de la el nici un cuvânt urât despre colegii lui, nici despre bărbaţi, nici despre femei. El avea o vorbă pe care apoi şi eu am moştenit-o: «Fiecare avem loc sub soare». Şi-a făcut datoria vizavi de cariera lui până la sacrificarea sănătăţii. A avut o mică sensibilitate la plămâni, care s-a accentuat. Era, ca şi acum, la artişti – «hai să mai luăm o ţuică, hai să luăm un coniac, hai de încurajare». A fumat puţin, dar nu mult. Avea foarte multă grijă de glasul lui. Făcea întotdeauna mare succes la Teatrul Constantin Tănase", îşi aduce aminte interpreta.

PE SCENĂ. Au fost un timp colegi la "Constantin Tănase". Apoi s-au despărţit, dar ne-am reîntâlnit, aşa cum le numeşte artista, în "spectacole-şuşe" sau "ciubucuri". "Pe vremea noastră, nu erau şuşele şi ciubucurile plătite, ca acuma, în bani mulţi. Noi mai cântam şi din inimă, mai ales că am prins perioada când în sală era frig, lumea avea mănuşi şi căciuli, iar noi, pe scenă, eram în decolteuri şi inhalam aerul rece. Luigi a fost întotdeauna prezent la meserie, corect, cu un glas frumos. A fost un soţ bun. A avut doi băieţi.", adaugă Lucky Marinescu.

CORECTITUDINE. Majoritatea compozitorilor de seamă ai României au creat piese pentru Luigi Ionescu. Toată lumea i-a scris lui Luigi cu plăcere, pentru că el era foarte corect la repetiţii, era foarte corect la imprimările din radio, spune artista. "Venea cu lecţia învăţată. Şi niciodată nu-şi pierdea omul răbdarea la butoane, iar glasul lui cald şi rotund îţi mângâia inima. Pe vremea aceea se mergea cu cuşetele, cu trenul şi seara eram între colegi, printre care întotdeauna şi Luigi. Era lângă noi, să ne ofere ceva, să ne binedispună, să-i încurajeze pe tineri. Era un bonom. Şi-a respectat soţia şi copiii", ne-a povestit interpreta.

Lucky Marinescu îşi aminteşte că a fost odată invitată la un spectacol în provincie, în Moldova, împreună cu interpretul "Lalelelor". Au cântat amândoi, după care nu mai aveau bani să se întoarcă, pentru că impresarul fugise cu bani, cu tot. "El întotdeauna spunea fetelor care-i erau dragi «nepoată». Şi mă întreabă: «Nepoată, ce facem acum?». Zic: «Ce să facem? N-am nici un ban». Şi atunci, Luigi s-a dus la şeful de gară şi i-a spus: «Vrem să mergem acasă şi n-avem cu ce». Iar şeful de gară, foarte drăguţ, i-a spus: «Cum, domnu’ Luigi, pot să vă refuz?!». Şi ne-a urcat în tren, fără bani, să ajungem la Bucureşti", spune artista. "De atunci, el m-a învăţat pe mine următorul lucru: «Nepoată, când te angajează cineva în Bucureşti, iei banii înainte, ca la fetele alea mai uşoare. Dacă te angajează în provincie, tu ceri banii înainte jumătate şi, când te duci acolo, nu începi să cânţi. Să iei banii şi după aia să cânţi»"

BOALA. "Sensibilitatea de la plămâni s-a accentuat şi s-a îmbolnăvit foarte rău. A fost internat şi i s-a extirpat un plămân. Atât şi-a iubit cariera, încât a cântat cu un singur plămân ani de zile.

N-a refuzat pe nimeni şi nu s-a plâns niciodată. Noi, colegii, ştiind că soţia lui n-a avut niciodată serviciu, ne-am adunat şi am dat la Sala Palatului un spectacol special pentru Luigi Ionescu, iar fondurile strânse le-am predat familiei.

Eu, între timp, în 1985, am plecat cu soţul meu în America, în New York. Venind înapoi, prin 1986-1987, pentru că băiatul meu era încă student în România, m-am reîntâlnit cu domnul Luigi Ionescu. Era foarte slăbit şi l-am întrebat: «Ce-i cu tine?». «Mi s-a accentuat problema mea cu plămânii». «Dar tu ai vrea să vii în America?». «Cum să nu!». La New York, aveam două restaurante cu specific românesc: «Transilvania» şi «Capşa». Eu i-am făcut contract la Restaurantul Capşa. El a venit şi a stat o lună, timp în care a avut foarte mare succes. Publicul nu era numai român şi a avut un succes nemaipomenit cu Lalele şi cu vocea aceea caldă şi rotundă, care-ţi mângâia inima. Cânta numai în româneşte", ne-a povestit Lucky Marinescu.

O ÎNTĂMPLARE. "Trebuie să povestesc şi o parte neplăcută, dar ţine de Luigi Ionescu şi de sănătatea lui. La New York locuia la doi paşi de noi şi venea tot timpul în vizită. Luigi era nelipsit de la noi. Spunea: «Eu vin la voi, că sunt în familie». Suferea foarte mult de dorul de casă şi de copii. La un moment dat, a venit la noi, am luat masa, soţul meu a plecat la treabă şi am zis: «Luigi, du-te şi întinde-te». Şi, la un moment dat, îl văd pe Luigi venind din sufragerie negru tot şi sufocându-se. «Ce este cu tine?». Ştiam de boala lui la plămâni, dar nu ştiam ce s-a întâmplat. Zice: «Dă-mi o tărie». I-am dat un whisky sau un coniac. Dar văzând că îi este foarte rău, i-am dat telefon doctorului Opriş din Ploieşti. Noi locuiam cam la 10 minute cu maşina de cabinetul lui", spune Lucky Marinescu. Artista ne spune că l-a dus pe Luigi Ionescu în spinare până la maşină. Acesta se făcuse verde-galben şi se simţea foarte rău. "La doctor era foarte multă lume. A lăsat domnul doctor toată lumea baltă timp de trei ore. Şi mi-a spus: «Lucky, dacă nu veneai, murea aici». El, în loc să ia un medicament care îi scotea lichidul o dată la nevoie sau o dată pe săptămână, el lua alte pastile câte trei pe zi şi s-a deshidratat în ultimul hal. Domnul doctor i-a făcut injecţie, tratamente timp de trei ore, până când s-a restabilit. N-a vrut nici un ban. I-a dat medicamente şi am scris pe fiecare borcan la ce oră şi câte să ia. Eu îl supravegheam tot timpul, seara mergea şi cânta şi apoi a plecat", îşi aminteşte interpreta.

"El a venit şi a stat o lună la New York, timp în care a avut foarte mare succes. Publicul nu era numai român şi a avut un succes nemaipomenit cu Lalele şi cu vocea aceea caldă şi rotundă, care-ţi mângâia inima. Cânta numai în româneşte"
Lucky Marinescu

"La New York locuia la doi paşi de noi şi venea tot timpul în vizită. Luigi era nelipsit de la noi. Spunea: «Eu vin la voi, că sunt în familie». Suferea foarte mult de dorul de casă şi de copii."
Lucky Marinescu