x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cu ochi de copil

0
10 Dec 2007 - 00:00

Am crescut cu Mihaela ca idol. Model uman şi profesional. Nu avea voie să i se intămple nimic rău unui om aşa de bun.


Era cel mai vesel şi plin de viaţă om pe care l-am cunoscut. Caldă, sinceră, generoasă, pusă mereu pe şotii, nu avea cum să nu te cucerească. Atunci cănd intra pe uşă strălucea tot in jur. Ii aşteptam intr-un suflet vizitele, pentru că ştiam că pănă dimineaţa se zguduie casa de răs, şi chiar dacă ne trimiteau părinţii la culcare, Xenti şi cu mine stăteam lipiţi de uşă să sorbim fiecare povestire a sa.

SFATUL. Ultima dată cănd am văzut-o a fost la ultimul său concert, cel de la Sala Radio. Am fredonat toate căntecele, am plăns şi eu o dată cu ea cănd s-a aşezat in genunchi şi a mulţumit publicului. In culise, după concert, am găsit-o tristă şi ingăndurată. M-a luat in braţe şi m-a intrebat cum imi văd eu viitorul. La răspunsul meu că vreau să devin căntăreaţă ca ea, Mihaela, incruntată, mi-a spus că oamenii din lumea ei sunt răi şi dacă vreau să fiu fericită să nu renunţ niciodată la vioară. Am ascultat-o.

Toată viaţa ei fiind preocupată de studiu, s-a interesat mereu de evoluţia noastră muzicală, sprijinind-o pe mama, Georgeta Runceanu, in ideea de a ne muta la o şcoală de muzică din Bucureşti, pentru a face performanţă, să fim mai aproape de ea, dar… La 1 noiembrie ’89, Xenti, fratele meu mai mare, a intrebat: "Eu cui o să-i mai compun?".

IN AŞTEPTARE. La 1 noiembrie ’89, oamenii căutau innebuniţi in cartea de telefon numele Runceanu să intrebe dacă este adevărat ingrozitorul zvon. Eu, o fetiţă de 9 ani, singură acasă, le răspundeam tuturor să stea liniştiţi, nu este adevărat, Mihaela a avut doar un mic accident, dar se simte excelent. Şi ani buni după inmormăntare aşteptam să se intoarcă de undeva, din altă ţară.

Andreea Runceanu

Citeşte mai multe despre:   mihaela runceanu 10 decembrie 2007

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de