Copiii gărilor

Primul mare turneu pe ca­re l-a făcut în România a fost în 1973. "Am fost îm­pre­ună cu Margareta Pâs­laru. Ea era o figură cunoscută, cîntăreaţă care avea toate datele, spre deosebire de mine care eram mai puţin cunoscut, dar venisem cu nişte piese foarte frumoase. Am fost într-un turneu lung, făcut cu trenul, într-un vagon în care fiecare aveam cabina noastră.

Primul mare turneu pe ca­re l-a făcut în România a fost în 1973. "Am fost îm­pre­ună cu Margareta Pâs­laru. Ea era o figură cunoscută, cîntăreaţă care avea toate datele, spre deosebire de mine care eram mai puţin cunoscut, dar venisem cu nişte piese foarte frumoase. Am fost într-un turneu lung, făcut cu trenul, într-un vagon în care fiecare aveam cabina noastră. Ne lăsa în cîte o gară, coboram, mergem prin oraş. Mie mi s-a părut un lucru atît de frumos, atît de neadevărat, de parcă aş fi călătorit nu în România, ci într-o lume în care fascinaţia era la fiecare pas. Era ceva incredibil. Noi eram copiii gărilor care mergeam şi dădeam spectacole. Sălile erau pline, ar­hipline, succesul nemaipo­me­nit şi ne întorceam cu roabe de flori, practic nu aveam unde să le punem. Cineva propu­sese să le vindem dimineaţa cuiva care vinde flori să ne dea şi nouă un ban. Sigur că nu s-a întîmplat niciodată aşa...", îşi aminteşte artistul.  

TRANDAFIRII... "Cînd am ajuns la Gara de la Tîrgu-Mureş, pînă în centrul oraşului am mers puţin pe jos, mi s-a părut aşa de cu­rios! Se vorbea foarte mult în limba maghiară, toate magazinele erau scrise şi în limba română şi în limba maghiară. Aveam senzaţia că sînt în altă ţară, că nu sînt în România. Acelaşi lucru s-a întîmplat la Marghita şi la Satu-Mare. La Marghita am văzut cei mai frumoşi tran­da­firi din viaţa mea. În mij­locul oraşului era o limbă mare de pămînt cu borduri şi cu nişte trandafiri uluitori, în toate culorile.  

Mi-au plăcut dintotdeauna trandafirii, pe care îi consider flori nobile. În momentul în care aveam spectacole într-un oraş, vagonul rămînea în ga­ră. Trăgea pe o anumită linie şi... acolo stăteam, acolo mîn­cam, acolo trăiam, acolo ne bu­curam, acolo dormeam. Eu cred că nimeni nu-şi poate ima­gina cît de frumos putea să fie sau poate eram noi ti­neri sau într-adevăr chiar era frumos?! Eram tineri, era foarte frumos şi totul avea un romantism ieşit din co­mun. Mergeam şi cu Marfa­rul, care ne lăsa unde trebuia să ne lase, după care cu pa­sul, nici maşină, nici bicicletă, nici trotinetă… şi cu pasul am mers prin ţară", con­tinuă Mihai pe firul amintirilor.

 DECOR. Sălile, indife­rent dacă erau mici sau mari, întotdeauna exista decor. "Spectacolele nu erau în bă­taie de joc, ci foarte bine puse la punct. Noi aveam orchestră, aveam piesele repetate şi cîntam normal, live: două spectacole pe zi sau trei, depinde care era cererea. Am avut un spectacol atît de frumos şi la Reşiţa, şi la Tea­trul din Oradea. O lume atît de frumoasă şi atît de elegantă, de bine îmbrăcată, oa­me­nii veneau la spectacole, nu veneau la «şuşanele». Toa­tă lumea care cumpăra bilet şi venea la spectacol se îmbrăca cît mai frumos. Ţin minte că am coborît o dată în sală, am luat un microfon cu un fir mai lung, am pupat o doamnă mai în vîrstă – era atît de frumoasă, mă uitam la ea că radia de fericire şi de bucurie că era la acel spectacol!"

Cît despre turneele susţinute peste hotare, şi acestea au fost nenumărate, unele cu peripeţii, precum în Repu­blica Democrată Germană, unde orchestra a refuzat să-i cînte melodia.  "Cel care m-a prezentat, m-a prezentat ca pe ultimul neghiob: Şi acum, o figură nouă, o voce nouă, cineva din România: Mihai Constantinescu. Cînd sala a auzit cineva o fi zis: vine gu­noierul, vine cel care închide robinetul la gaze sau poate reparatorul de la ţeava de apă care s-a spart. Eu eram îm­brăcat într-un costum de ca­tifea albastră, foarte frumos. Cînd am intrat... scena era enormă. Ca să ajungi la micro­fon străbăteai o por­ţiu­ne foarte lungă de drum. Pînă la microfon nu a aplaudat nimeni. La jumătatea drumului m-am oprit şi m-am înclinat spre public, la care, dintr-o dată, ca prin farmec, toată lumea a început să aplaude. Am cîntat, şi la finalul celei de-a doua melodii  am spus mulţumesc frumos, m-am înclinat şi ce credeţi că aud în sală: bis, dar ce bis, insistent. Ca să scape de mine mi-au închis cortina în nas! Spre imensa mea bucurie, în momentul în care eu ieşeam, orchestra ce credeţi că fredona? Cîntecul meu, refrenul meu! Atunci am zis: V-am rupt!"