Vânt de nesupunere

Erau tineri şi nerăbdători să experimenteze lucruri noi în peisajul jazz-rock-ului. Îşi intitulaseră febra artistică Basorelief.

În cenuşiul societăţii totalitare de la sfârşitul anilor ’70, trupa studenţească Basorelief încerca, neobosită, toate "ciudăţeniile" jazz-rock-ului. Din fericire, tinerii amatori de acorduri rare aveau norocul să respire într-un peisaj mult mai interesat de experimente muzicale decât cel actual. "Probabil pentru a compensa uniformizarea extremă dată de regimul comunist", crede Mugurel Vrabete.

ÎN SFERA MIRACULOASĂ. Artistul a primit atunci un dar de preţ: a fost introdus, împreună cu ceilalţi membri din Basorelief, în sfera miraculoasă a creatorilor din elita muzicii şi a poeziei româneşti. Nu poate uita nici azi  momentul în care a început să fie purtat de suflul unic al lui Mircea Vintilă. "Propunerea lui Mircea Vintilă de a cânta împreună cu noi, nu ştiu de unde venită, ne-a făcut mândri. Aveam ocazia să fim părtaşi la acel lucru important şi exclusiv reprezentat de avangarda muzicii libere. Mircea a venit în sala noastră de repetiţie de la Casa Studenţilor Preoteasa şi am cântat împreună de parcă am fi visat cântecele în noaptea de dinainte.

Încă nu era, pe atunci, un lucru obişnuit ca un folkist să cânte cu trupă, aşa că nu aveam un model pe care să-l urmăm. Nu au fost multe piese, poate două sau trei, pregătite pentru o emisiune tv. Am făcut ce am ştiut mai bine ca muzicieni în toate acele piese, dar adevărul este că aripile noastre s-au deschis, ca în «Pelicanul», una dintre piesele făcute împreună, în momentul în care prin Mircea am atins sfera miraculoasă a oamenilor ca Florian Pittiş sau Dorin Liviu Zaharia. Erau nume pe care le auzisem şi le bănuiam a face parte din elita neştiută a muzicii şi a poeziei", povesteşte Mugurel Vrabete.

LUCRURI DE NEPOVESTIT. Sub bagheta discipolilor citiţi, cunoscători şi povestitori ai realităţilor sociale şi ai sufletului omenesc, tinerii studenţi s-au făcut cu adevărat demni de numele ales, Basorelief. Au ieşit în evidenţă într-un context în care se dorea ca toţi creatorii să cânte în acelaşi registru. I-a împins înainte şi spiritul viu al anilor ’60, acel vânt de nesupunere care bătuse în toată lumea, schimbând concepţii şi transformând muzica într-o forţă socială. Iar Mircea Vintilă, Florian Pittiş şi Dorin Liviu Zaharia au amplificat curentul inovator spre ei, făcându-i conştienţi de întreaga lui importanţă. "Ei ne-au spus lucruri de nepovestit şi ne-au făcut să înţelegem de ce cântăm şi de ce am rămas legaţi până astăzi de chestia asta inexplicabilă chemată muzică. Colaborarea noastră de atunci a sădit în noi mult mai mult decât poate fi cuantificat acum", crede Mugurel Vrabete.

CEVA SPECIAL. Tocmai de aceea, artistul, părtaş la miraculoasa metamorfoză care l-a cununat pe vecie cu muzica, nu are de ce să îşi risipească emoţiile în povestiri: "Noi, cei care am călătorit de multe ori pe drumurile muzicii alături de Mircea Vintilă, ştim ce înseamnă să fii cu el mai bine decât putem explica, pentru că harul unui om nu poate fi povestit în anecdote. Eu am văzut, în anii când muzica în forţă şi sunetul tare făceau legea, un om care reuşea să ridice o sală în picioare cu o voce şi o chitară. Asta nu se poate face fără să ai ceva special în tine".