Suflete calde de actori

În filmul românesc cu cea mai frumoasă şi mai onestă imagine - "Moromeţii" - au jucat şi Gina Patrichi şi Petrică Gheorghiu.

Au petrecut mulţi ani asumându-şi greutăţile generaţiei lor, prea tânără să fi făcut războiul şi prea bătrână pentru a deplânge faptul că nu l-a făcut. Gina Patrichi şi Petrică Gheorghiu au înţeles că meseria de actor le permitea să realizeze sinteza tuturor aspiraţiilor pe care le nutreau.

În câteva replici pe care le-a avut în "Moromeţii", Gina Patrichi a adus o culoare puternică filmului, cu toate că acesta era alb-negru. O mare actriţă, cu o feminitate debordantă. De fiecare dată, pornea de la contestarea personajului, ajungând, fireşte, să facă precum el, nu precum ea. Pentru Gina Patrichi, fiecare personaj era o redută care se cerea cucerită. De cele mai multe ori prin supunere. Personajul cere, solicită, impune. De aceea, factura personajelor sale este atât de diferită.

De la debutul cinematografic, sub bagheta lui Liviu Ciulei în "Pădurea spânzuraţilor", la compoziţiile atent şlefuite din filmele Malvinei Urşianu, de la reporteriţa din "Probă de microfon" al lui Daneliuc până la Guica din "Moromeţii", cariera sa este un summum de vitalitate artistică. Gina Patrichi rămâne femeia adevărată, creată să trăiască tot adevărul vieţii. Disimulându-şi adevărata înfăţişare, a creat personajul din "Moromeţii", Guica, sora lui Ilie Moromete, departe de privirile celor care îi urmăreau mişcările elegante şi pline de mister.

Iubea cu devotament această profesie, pe care nu numai că a slujit-o exemplar până la ultima suflare, dar a şi definit-o la ultima ei apariţie pe scenă. Rolurile sale de compoziţie au fost dintre cele mai diverse. Vocea ei era când caldă, când dură ca de oţel, când dramatică sau tristă. S-a născut actriţă, un rezultat mistuitor al fiinţei sale întregi. Juca dramă şi comedie, melodramă şi farsă, cu o sete nebună.

ROLURI
Dacă întrebi pe oricine astăzi cine este Petrică Gheorghiu, puţini vor fi aceia care vor fi în stare să-ţi răspundă. Şi e mare păcat. Petrică Gheorghiu murise de trei luni şi multă lume încă nu aflase. Un actor de-a dreptul genial, copleşitor, dar care nu avea acea aură a popularităţii, în ciuda unui rol pe care l-a creat pentru televiziune în "Sfântul Mitică blajinul" de-a dreptul cuceritor. E foarte ciudat cum devine cineva popular... De la rol la rol voia să câştige experienţă profesională şi să convingă. Ce a reuşit cu adevărat a fost să aducă pe scena teatrului, dar şi în filmul românesc mari nume prin studenţii săi, care şi astăzi îi poartă o adâncă recunoştinţă.

Marele actor şi profesor s-a născut la 20 iunie 1929 la Iaşi şi ne-a părăsit la 6 august 2000 la Bucureşti. A urmat studii la Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi, iar activitatea sa s-a desfăşurat cu precădere la Teatrul Bulandra din Bucureşti. Pe scenă se dăruia complet de fiecare dată, nu se vedea niciodată că ar fi obosit, în afara scenei uneori respira ca şi când ar fi alergat nu se ştie câţi kilometri.

A jucat în "Avalanşa", "Tudor", "Neamul Şoimăreştilor", "Canarul şi viscolul", "Mihai Viteazul", "Nunta de piatră", "Astă-seară dansăm în familie", "Dincolo de pod", "De ce trag clopotele, Mitică?", "Aşteptând un tren", "Terminus Paradis". Poate ar fi bine să nu uităm unul dintre cele mai cunoscute roluri ale sale în teatru, cel al venerabilului Zaharia Trahanache din "O scrisoare pierdută", unde a jucat alături de Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ.