Născut să mişte lumea

Adrian Pău­nescu şi ­Ni­chita şi-au făcut, în joacă, pro­priile ­fu­neralii. Păunescu n-a putut participa însă la adevărata înmormîntare a lui Nichita.

Pe Adrian Pă­u­nescu l-a în­­­fricoşat me­­reu trece­rea timpului. Simte că s-au pierdut prea multe valori fără ca ele să mai poată fi oma­giate cum se cuvine. Aşa că, pentru Nichita la 50 de ani, a organizat o mare săr­bătoare naţională în cadrul Cenaclului Flacăra. “Nu toţi cei 11.000 de oa­meni veniţi au încăput în Sa­la Polivalentă, aşa că mulţi au ascultat de afară, po­vesteşte Pă­u­nescu. Nichita a venit adus pe braţe de doi prieteni, pentru că era cu piciorul în ghips (n.r. – con­form relatării lui Adam Puslojici, poetul simu­lase cu puţin timp înainte o accidentare şi îşi pusese piciorul în ghips – ca să scape de pre­siunile Comitetului Central, care voia să-l folo­seas­că – apoi şi l-a rupt cu ade­vărat). A fost destul de greu de urcat pe scena înaltă a Cenaclului. În acea noapte, Nichita a fost sărbătorit, ova­­ţionat, felicitat, s-a cîn­tat pe versurile lui şi s-au recitat poezii româneşti şi uni­versale.” Un moment de graţie. Poetul s-a stins cîteva luni mai tîrziu...

Suprapunere sufleteascå. Ma­rele iu­bi­tor de oameni Ni­chita avea o forţă spiritua­lă fantastică. “Era capabil să-i potenţeze pe toţi cei din jur. Eu am scris lîngă el – şi n-am fost sin­­gurul. Făceam nopţi ge­niale, împreună cu el, cu Ilie Constantin, cu Ioan Alexandru, Ana Blan­diana, Constanţa Buzea. Într-una din aceste nopţi fenomenale Nichita a scris o elegie, cred că a 11-a. În alta a scris «Ploua în luna lui marte». Era un tip al Re­naş­terii, năs­cut să mişte lu­mea către mai bine.” Ce iu­bea Nichita mai mult: oa­menii sau cu­vin­tele? “La început, Nichita era un mare iubitor de cuvinte – răspunde Adrian Păunescu. După aceea, propria sufe­rinţă l-a ajuns din ur­mă şi a devenit poet al con­diţiei uma­ne. Şi în aceas­tă din urmă ipostază el este incomparabil.” Lian­tul care-i unea pe Nichita şi Păunescu – spune acesta din urmă, era un fel de su­pra­punere su­fle­­tească rară: “Cînd am citit prima oară «Ave Maria luminilor al­be/Ca­lul meu sal­tă pe două potcoave», am avut o halucinaţie şi nu ştiam cînd am scris eu po­e­zia asta. Atît de mult mi-a plăcut şi atît de mult m-a reprezentat. Am iubit chiar şi aiu­reala lui Nichita”.

ACHITAT PRIN MOARTE. Pînă şi întîm­plă­rile banale, cotidiene, se contaminau de farmecul şi inocenţa Poetului. Într-o vară, Nichita aştepta în au­dienţă o tînără poetă. “Era foar­te cald, iar el stătea cu faţa la geam şi fuma. În mo­men­tul în care ea a intrat în cameră, s-a întors şi i-a spus: «Dezbră­ca­ţi-vă şi luaţi loc». Dar femeia era deja dez­­bră­cată, nu mai avea ce să dea jos de pe ea”, îşi amin­­teşte amu­zat Adrian Păunescu. După care, brusc, revine la re­gistrul grav: “Chel­tuia enorm cu prietenii, şi nu trăia din banii lui, trăia din banii lui Nichita din viitor. El împrumuta de la Fondul Li­terar şi s-a achitat de tot prin moarte”.

Cei doi poeţi nu au îm­părţit doar nopţi de poezie imen­să şi intensă, ci şi două lo­cuinţe. Prima oară au stat cîteva luni în Drumul Gă­za­rului nr. 82, într-o cameră de paiantă, la părinţii Constanţei Buzea, fosta soţie a lui Păunescu. Poetul elegii­lor dormea într-un fotoliu. “N-avea unde să stea, era un fugar de geniu. Am reu­şit apoi să ne mutăm la două camere, în Bulevardul Meta­lurgiei. Nichita a locuit şi acolo un timp împreună cu iubita lui, poeta Gabriela Melinescu.” Cum era Nichita din punct de vedere “casnic”? “Reuşea să creeze bucuriile unei vieţi altfel decît stupidă şi insipidă. Venea cu tot felul de idei şi inovaţii. Se implica şi în treburi gospodăreşti”, poves­teşte Adrian ­Păunescu.

S-AU ÎNGROPAT UNUL PE ALTUL. Cei doi prieteni au creat (împreună) mai mult decît poezii. Şi-au proiectat chiar şi mo­mentul propriei lor morţi. Într-o primăvară, pe cînd locuiau în Drumul Găzarului, au ieşit în curte şi au început să dicute despre “fu­neralii”: “Nichita s-a în­tors deodată spre mine şi mi-a zis: «Tu n-ai să vii la înmor­mîn­tarea mea». Şi aşa a fost, nu m-am putut duce. Cum să mă duc eu acolo? El să stea întins şi eu să stau în picioare? Eu să-l privesc şi el să nu poată să se ridice? Să-l las gropa­rilor, să pună pămînt peste el?”.

O LUMINå PORTOCALIE. Nichita nu su­porta să-i umble cineva în bi­ografie. “Trăiam epoca du­ră a cadrismului, cînd conta mai mult dosarul decît omul. Nichita credea că tră­ieşte într-o profundă ile­ga­li­ta­te. Legea lui era el. A luat-o înainte cu dragostea lui şi n-a mai trecut pe la Pri­­mă­rie”, povesteşte ­Adrian Pău­nescu. Cum a interac­ţio­nat Ni­chita cu “cei mai iubiţi condu­cători” comunişti? “Ceau­şescu îl stima. De iubit nu cred că îl iubea. Avea un mare respect pentru scriitori, nu le înţelegea opera, dar asta nu însemna nimic. El era pur şi simplu crescut la o altă şcoală de poezie, cea clasică. Recita versuri din Goga, Coşbuc, Eminescu, Alec­sandri.” Apoi, după ce ne-a vor­bit despre trăsătura defi­nitorie a omului Nichita – ge­ne­rozitatea, Păunescu a trecut la dimensiunea metafi­zi­­că a acestuia: “Cred că el nici n-a vrut să se gîndească la moarte. Deşi, culmea! Avea şi o teorie despre trecerea dincolo – spunea că trebuie să vezi ceva portocaliu”. Şi, în încheiere: “Chiar dacă îi plă­cea mult să repare ceasurile, Nichita mai avea un ­meca­nism la care umbla cu dezin­vol­tură: nemurirea. Asta o stăpînea cu o ado­lescentină iubire”.

Nopţile de nebunie

Se cunoşteau de cîteva ore. Timp suficient pentru naşterea unei piese. “Pe Nichita l-am întîlnit prima dată la începutul anilor ’70, la Cluj. Se organizase o manifestare amplă, la care parti­cipau şi actori bucureşteni”, povesteşte Ion Caramitru. “Noaptea m-am  trezit cu un telefon de la el. «Bătrîne, tocmai am scris o piesă!». O piesă de teatru?, m-am mi­rat eu. «Da». Cum se cheamă? «Cara­mitru». Am rămas uimit.”

Au urmat zile şi nopţi de farmec nebun. “Am trăit întîmplări senzaţionale, perioade de intensă efervescenţă spirituală”, povesteşte Ion Caramitru. “Nichita prezida întîlnirile literar-artistice şi îi umilea pe toţi cu inteligenţa lui speculativă. Gheor­ghe Pituţ ne-a citit odată o poezie foarte frumoasă de-a lui. Atît i-a trebuit lui Nichita: a prins ideea din zbor şi, fără să aştearnă absolut nimic pe hîrtie, a făcut pe loc o poezie mai bună, mai semnificativă. Rezultatul? Pituţ, îngrozit, a înjurat şi-a plecat.”

Ion Caramitru a asistat şi la degra­darea fizică a poetului, la boala care s-a instalat în el şi de care nu ţinea cont: “A fost un bărbat foarte puternic, răpus de propriile-i slăbiciuni. Cînd ne-am întors de la cimitir am găsit acasă la el securiştii care veniseră să-i confişte post-mortem colecţia de mone­de. Pe atunci funcţiona legea patrimoniului şi nu erai lăsat să deţii asemenea obiecte. Doar pentru că era Nichita nu-l executaseră în timpul vieţii”. Generos, Nichita i-a făcut cadouri amicului Ion Caramitru. “Mi-a dat multe cărţi, precum şi singurul său disc. Cînd îmi dăruia vreo poezie, zicea: «Bătrîne, te iubesc! Te pup în c...r!».” Prietenia lor a fost încununată şi de o casă? “Cum să-mi dea casă? El, săracu, abia avea un apartament de două camere în Piaţa Amzei, care nici nu ştiu dacă era pe numele lui!”, se miră Ion Caramitru.