Adrian Păunescu şi Nichita şi-au făcut, în joacă, propriile funeralii. Păunescu n-a putut participa însă la adevărata înmormîntare a lui Nichita.
Pe Adrian Păunescu l-a înfricoşat mereu trecerea timpului. Simte că s-au pierdut prea multe valori fără ca ele să mai poată fi omagiate cum se cuvine. Aşa că, pentru Nichita la 50 de ani, a organizat o mare sărbătoare naţională în cadrul Cenaclului Flacăra. “Nu toţi cei 11.000 de oameni veniţi au încăput în Sala Polivalentă, aşa că mulţi au ascultat de afară, povesteşte Păunescu. Nichita a venit adus pe braţe de doi prieteni, pentru că era cu piciorul în ghips (n.r. – conform relatării lui Adam Puslojici, poetul simulase cu puţin timp înainte o accidentare şi îşi pusese piciorul în ghips – ca să scape de presiunile Comitetului Central, care voia să-l folosească – apoi şi l-a rupt cu adevărat). A fost destul de greu de urcat pe scena înaltă a Cenaclului. În acea noapte, Nichita a fost sărbătorit, ovaţionat, felicitat, s-a cîntat pe versurile lui şi s-au recitat poezii româneşti şi universale.” Un moment de graţie. Poetul s-a stins cîteva luni mai tîrziu...
Suprapunere sufleteascå. Marele iubitor de oameni Nichita avea o forţă spirituală fantastică. “Era capabil să-i potenţeze pe toţi cei din jur. Eu am scris lîngă el – şi n-am fost singurul. Făceam nopţi geniale, împreună cu el, cu Ilie Constantin, cu Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Constanţa Buzea. Într-una din aceste nopţi fenomenale Nichita a scris o elegie, cred că a 11-a. În alta a scris «Ploua în luna lui marte». Era un tip al Renaşterii, născut să mişte lumea către mai bine.” Ce iubea Nichita mai mult: oamenii sau cuvintele? “La început, Nichita era un mare iubitor de cuvinte – răspunde Adrian Păunescu. După aceea, propria suferinţă l-a ajuns din urmă şi a devenit poet al condiţiei umane. Şi în această din urmă ipostază el este incomparabil.” Liantul care-i unea pe Nichita şi Păunescu – spune acesta din urmă, era un fel de suprapunere sufletească rară: “Cînd am citit prima oară «Ave Maria luminilor albe/Calul meu saltă pe două potcoave», am avut o halucinaţie şi nu ştiam cînd am scris eu poezia asta. Atît de mult mi-a plăcut şi atît de mult m-a reprezentat. Am iubit chiar şi aiureala lui Nichita”.
ACHITAT PRIN MOARTE. Pînă şi întîmplările banale, cotidiene, se contaminau de farmecul şi inocenţa Poetului. Într-o vară, Nichita aştepta în audienţă o tînără poetă. “Era foarte cald, iar el stătea cu faţa la geam şi fuma. În momentul în care ea a intrat în cameră, s-a întors şi i-a spus: «Dezbrăcaţi-vă şi luaţi loc». Dar femeia era deja dezbrăcată, nu mai avea ce să dea jos de pe ea”, îşi aminteşte amuzat Adrian Păunescu. După care, brusc, revine la registrul grav: “Cheltuia enorm cu prietenii, şi nu trăia din banii lui, trăia din banii lui Nichita din viitor. El împrumuta de la Fondul Literar şi s-a achitat de tot prin moarte”.
Cei doi poeţi nu au împărţit doar nopţi de poezie imensă şi intensă, ci şi două locuinţe. Prima oară au stat cîteva luni în Drumul Găzarului nr. 82, într-o cameră de paiantă, la părinţii Constanţei Buzea, fosta soţie a lui Păunescu. Poetul elegiilor dormea într-un fotoliu. “N-avea unde să stea, era un fugar de geniu. Am reuşit apoi să ne mutăm la două camere, în Bulevardul Metalurgiei. Nichita a locuit şi acolo un timp împreună cu iubita lui, poeta Gabriela Melinescu.” Cum era Nichita din punct de vedere “casnic”? “Reuşea să creeze bucuriile unei vieţi altfel decît stupidă şi insipidă. Venea cu tot felul de idei şi inovaţii. Se implica şi în treburi gospodăreşti”, povesteşte Adrian Păunescu.
S-AU ÎNGROPAT UNUL PE ALTUL. Cei doi prieteni au creat (împreună) mai mult decît poezii. Şi-au proiectat chiar şi momentul propriei lor morţi. Într-o primăvară, pe cînd locuiau în Drumul Găzarului, au ieşit în curte şi au început să dicute despre “funeralii”: “Nichita s-a întors deodată spre mine şi mi-a zis: «Tu n-ai să vii la înmormîntarea mea». Şi aşa a fost, nu m-am putut duce. Cum să mă duc eu acolo? El să stea întins şi eu să stau în picioare? Eu să-l privesc şi el să nu poată să se ridice? Să-l las groparilor, să pună pămînt peste el?”.
O LUMINå PORTOCALIE. Nichita nu suporta să-i umble cineva în biografie. “Trăiam epoca dură a cadrismului, cînd conta mai mult dosarul decît omul. Nichita credea că trăieşte într-o profundă ilegalitate. Legea lui era el. A luat-o înainte cu dragostea lui şi n-a mai trecut pe la Primărie”, povesteşte Adrian Păunescu. Cum a interacţionat Nichita cu “cei mai iubiţi conducători” comunişti? “Ceauşescu îl stima. De iubit nu cred că îl iubea. Avea un mare respect pentru scriitori, nu le înţelegea opera, dar asta nu însemna nimic. El era pur şi simplu crescut la o altă şcoală de poezie, cea clasică. Recita versuri din Goga, Coşbuc, Eminescu, Alecsandri.” Apoi, după ce ne-a vorbit despre trăsătura definitorie a omului Nichita – generozitatea, Păunescu a trecut la dimensiunea metafizică a acestuia: “Cred că el nici n-a vrut să se gîndească la moarte. Deşi, culmea! Avea şi o teorie despre trecerea dincolo – spunea că trebuie să vezi ceva portocaliu”. Şi, în încheiere: “Chiar dacă îi plăcea mult să repare ceasurile, Nichita mai avea un mecanism la care umbla cu dezinvoltură: nemurirea. Asta o stăpînea cu o adolescentină iubire”.
Nopţile de nebunie
Se cunoşteau de cîteva ore. Timp suficient pentru naşterea unei piese. “Pe Nichita l-am întîlnit prima dată la începutul anilor ’70, la Cluj. Se organizase o manifestare amplă, la care participau şi actori bucureşteni”, povesteşte Ion Caramitru. “Noaptea m-am trezit cu un telefon de la el. «Bătrîne, tocmai am scris o piesă!». O piesă de teatru?, m-am mirat eu. «Da». Cum se cheamă? «Caramitru». Am rămas uimit.”
Au urmat zile şi nopţi de farmec nebun. “Am trăit întîmplări senzaţionale, perioade de intensă efervescenţă spirituală”, povesteşte Ion Caramitru. “Nichita prezida întîlnirile literar-artistice şi îi umilea pe toţi cu inteligenţa lui speculativă. Gheorghe Pituţ ne-a citit odată o poezie foarte frumoasă de-a lui. Atît i-a trebuit lui Nichita: a prins ideea din zbor şi, fără să aştearnă absolut nimic pe hîrtie, a făcut pe loc o poezie mai bună, mai semnificativă. Rezultatul? Pituţ, îngrozit, a înjurat şi-a plecat.”
Ion Caramitru a asistat şi la degradarea fizică a poetului, la boala care s-a instalat în el şi de care nu ţinea cont: “A fost un bărbat foarte puternic, răpus de propriile-i slăbiciuni. Cînd ne-am întors de la cimitir am găsit acasă la el securiştii care veniseră să-i confişte post-mortem colecţia de monede. Pe atunci funcţiona legea patrimoniului şi nu erai lăsat să deţii asemenea obiecte. Doar pentru că era Nichita nu-l executaseră în timpul vieţii”. Generos, Nichita i-a făcut cadouri amicului Ion Caramitru. “Mi-a dat multe cărţi, precum şi singurul său disc. Cînd îmi dăruia vreo poezie, zicea: «Bătrîne, te iubesc! Te pup în c...r!».” Prietenia lor a fost încununată şi de o casă? “Cum să-mi dea casă? El, săracu, abia avea un apartament de două camere în Piaţa Amzei, care nici nu ştiu dacă era pe numele lui!”, se miră Ion Caramitru.