Să ningă mieii

Grigore Vieru spu­nea că de pe umărul lui ­Nichita a văzut ­România. Noi, mergînd pe urmele lui Nichita, am desco­perit România.

Am pornit în aceas­tă călătorie la sugestia lui Laurian Stăn­chescu, pentru a reface un traseu parcurs cîndva de Nichita. Prima ţintă: Drobeta Turnu-Severin. Aici, Laurian îl însoţise în 1981 pe mentorul şi prietenul său. Nichita l-a în­trebat atunci cu duioşie: “Bă­trîne, crezi că mai sînt locuri şi pentru noi în amfi­tea­tru?”. Oraşul se deschidea, într-adevăr, ca un amfiteatru spre murmurul valu­rilor. “Da”, a răs­puns Laurian. Ni­chita a început să construiască is­torii imaginare: “Tare aş vrea, bătrîne, să privesc trecerea peste Dunăre a ultimei legiuni romane părăsind Dacia. Aş împrejmui cu ea istoria, împietrind-o cît ar respira un fluture, între timp eu găsind răgaz să bat o monedă daco-romană; pe partea ei principală punînd două amfi­teatre spate în spate, iar pe partea cealaltă, la fel de principală, un oracol avîndu-l ca preot pe Zamol­xis cercetînd destinul nostru. Această monedă aş arunca-o imediat direct în apele Du­nă­rii cu gîn­dul la împli­nirea dorinţelor acestor locuitori de mai tîrziu de mine şi de Traian, cu amintirea mea devenită hieroglifă”.

ULTIMA DORINŢĂ. Primul popas în Severin a fost acasă la Crăciun Pufan, părintele care a oficiat, în decembrie 1983 la Biserica Grecescu, nunta Ofeliei Rotaru cu Alexandru Condeescu, la care Nichita şi Dora au fost naşi. Părintele ne-a pri­mit cu sufletul deschis şi cu inima tremurînd de emoţie: “M-a copleşit cu prezenţa sa... Radia credinţă! A vrut să-mi sărute mîna, dar nu l-am lăsat... La sluj­ba de cununie, cînd săruta icoanele, punea şi fruntea. După ce am terminat, m-a invitat la nuntă. La masă îmi spunea: «Părinte, mi-aţi intrat la suflet şi vă rog să mă pomeniţi». I-am promis şi i-am respectat dorinţa. De 25 de ani îl pomenesc la fiecare slujbă. Şi îl voi pomeni cît mă mai ţine Dumnezeu în pu­tere”.

“Să ningă peste noi cu miei doar astăzi/ Să ningă inima din noi/ Noi niciodată nu am fost noroi/ O spun şi mieii care ning pe noi.” Acestea sînt ultimele versuri ale lui Nichita, dictate Dorei în noaptea de 10 spre 11 de­­cembrie, pentru a fi dă­ru­i­­te părintelui Cră­ciun. Era în postul Crăciu­nu­lui... O co­incidenţă regizată de destin...

SĂRAC DE TIMP. Ştia Nichita de ninsoarea ce avea să vină o dată cu moar­tea? “A avut o premoniţie – cre­de părintele Pufan. Laurian, călăuza noastră, i-a în­tă­rit spusele, rostind smerit: “Zoe Dumitrescu-Buşulenga mi-a povestit că l-a întîlnit pe Nichita cu cîteva luni îna­inte să moară şi l-a întrebat: «Nini dragă, de ce nu te îngrijeşti, că mai ai timp?!». Iar el i-ar fi răspuns: «Nu mai am timp. Timpul meu s-a sfîr­şit...»“. “Dacă mi-ar fi cerut să-i dau cinci ani din viaţa mea, i-aş fi dat”, intervine părintele. “Nu i-am dat cît trăia, poate că îi dăm astăzi lui Nichita puţin din viaţa noastră”, şopteşte Laurian. 

Am plecat de la părintele Pu­fan cu sufletul greu, gîn­dind că, dacă fiecare român ar fi putut renunţa la o zi din viaţă pentru Nichita, poetul ar mai fi avut de trăit 22 de milioane de zile!...

Citește pe Antena3.ro

Care sunt fructele și legumele toxice. Numărul celor cu pesticide peste limitele legale s-a dublat față de anul trecut

ZEUL DIN DACIE. Am pornit mai departe spre Şişeşti, un sat de olari unde Nichita, cu un alai de poeţi, fă­cuse o “vizită de lucru” în­tr-o zi de mai a anului 1981. În bătătura dascălului Titu Di­nuţ, la care poposise şi Ni­chita, ne-a atras atenţia un co­coş ce păşea ţanţoş pe ba­lus­trada prispei. S-a oprit o secundă şi ne-a privit suspicios, după care s-a dus la găi­nile lui. Iar noi am intrat în odaia care îl primise cînd­va pe poetul Necuvintelor. “Ni­chita şi-a făcut apariţia ca un zeu coborît dintr-o Da­cia 1300 – ne dezvăluie Titu Di­nuţ. L-am invitat la mine şi a venit cu toţi cei care-l în­so­ţeau. Căsuţa părea ne­în­că­pă­toare pentru atîţia oaspeţi, dar Nichita, ca Iisus, a făcut ca totul să pară încă­pător. Pot să spun că în acea zi Nichita mi-a sfinţit casa. Soţia mea îi dă mereu cola­cul de pomană ca unui creştin care este de-al casei”. I-am mulţumit profesorului pentru găzduire, dar şi pentru dorul de Nichita, care nu l-a părăsit. Căci, aşa cum spunea chiar poetul, “pe de rost ştiu numai dorul care mă cuprinde, în rest totul e amintire...”.

MĂNĂSTIREA RES­TAURANT. Am luat drumul spre Teremia Ma­re. Laurian ne informase că, acolo, un neamţ se îngrijise ca Nichita Stănescu să aibă muzeu. În apropiere de Armeniş ne-a oprit din drum o biserică săpată în stîncă: Piatra Scrisă. Am intrat şi am aprins o lumînare pentru sufletul lui Nichita. Laurian a avut un lung moment de reculegere căzînd, cum avea să ne spună, “în sinea lo­cu­lui”. Am mers mai de­par­te pe firul Dunării pînă la Orşova. Aici, înainte de a ne despărţi de fluviu şi de pers­pectiva Balcanilor, am ur­cat Dealul Moşului spre Mă­năstirea Sfînta Ana. Ctitorul acestui lăcaş a fost zia­ristul Pamfil Şeicaru. În toamna anului 1916, în răz­boiul cu nemţii, cînd el era sublocotenent în Regimentul 17  Infanterie, chiar aco­lo, pe Dealului Moşului, un obuz a explodat lîngă el. Pam­fil Şeicaru şi camaradul său, Petre Găvănescu, au fost îngropaţi de vii. Amîn­doi au scăpat însă cu viaţă. De aceea ctitorise această mă­năstire. Numai că, după 1945, comuniştii au trans­for­­mat mănăstirea în res­tau­rant. Abia în 1990, lă­ca­şul a redevenit Sfînta Ana, după dorinţa lui Pamfil Şei­caru. Mormîntul lui se află în in­cinta mănăstirii, sub o placă mare de marmură albă... Am pornit mai de­par­te, “măr­şă­luind” pe urmele lă­sate de “soldatul” Nichita, cel care “nu are viaţă personală”. Am ajuns într-un tîr­ziu la Teremia Mare, unde Nichita “locuise” vreo trei săptămîni în nefericitul an 1983. Aici, durere. Ex­po­zi­ţia pentru care venisem nu mai era. Nichita fusese “în­ghesuit” într-o încăpere bu­boasă, cu pereţii duhnind a moarte. “Clădirea unde se afla Expoziţia Nichita Stănescu este revendicată de Biserica Romano-Cato­lică. Pro­cesul e pe rol şi nu am in­vestit în clădire – ne ex­plică re­ferentul cultural Ioan Plos­car. Am cerut Mi­nis­terului Culturii şi Cultelor să ne dea suma de 95.990 de lei pentru a schimba locaţia Centrului Cultural, în cadrul căreia există Muzeele de pictură, de viticultură şi Muzeul Ni­chita Stănescu. Am fost tri­mişi la pescuit”. La propriu, su­bliniem noi. Iată răspunsul oficial al MCC: “Solicita­rea şi documentaţia dumnea­voastră pentru obţinerea de fonduri pentru reabilitarea aşezămîntului de cultură trebuie depuse la Oficiul Ju­deţean pentru Dezvoltare Ru­rală şi Pescuit de care apar­ţine localitatea dum­nea­voastră”...

Scria Nichita în 1983 pe o pînză pregătită de Sorin Dumitrescu: “Teremia Stră­vulturul vulturelui/ Stră­iar­ba/ ierbii/ Ochiul deschis/ în pîntecul/ verbului”. Acea pîn­ză zace pe muşamaua unei mese care arată ca un om care-şi dă ultima suflare.