Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Grigore Vieru spunea că de pe umărul lui Nichita a văzut România. Noi, mergînd pe urmele lui Nichita, am descoperit România.
Grigore Vieru spunea că de pe umărul lui Nichita a văzut România. Noi, mergînd pe urmele lui Nichita, am descoperit România.Am pornit în această călătorie la sugestia lui Laurian Stănchescu, pentru a reface un traseu parcurs cîndva de Nichita. Prima ţintă: Drobeta Turnu-Severin. Aici, Laurian îl însoţise în 1981 pe mentorul şi prietenul său. Nichita l-a întrebat atunci cu duioşie: “Bătrîne, crezi că mai sînt locuri şi pentru noi în amfiteatru?”. Oraşul se deschidea, într-adevăr, ca un amfiteatru spre murmurul valurilor. “Da”, a răspuns Laurian. Nichita a început să construiască istorii imaginare: “Tare aş vrea, bătrîne, să privesc trecerea peste Dunăre a ultimei legiuni romane părăsind Dacia. Aş împrejmui cu ea istoria, împietrind-o cît ar respira un fluture, între timp eu găsind răgaz să bat o monedă daco-romană; pe partea ei principală punînd două amfiteatre spate în spate, iar pe partea cealaltă, la fel de principală, un oracol avîndu-l ca preot pe Zamolxis cercetînd destinul nostru. Această monedă aş arunca-o imediat direct în apele Dunării cu gîndul la împlinirea dorinţelor acestor locuitori de mai tîrziu de mine şi de Traian, cu amintirea mea devenită hieroglifă”.
ULTIMA DORINŢĂ. Primul popas în Severin a fost acasă la Crăciun Pufan, părintele care a oficiat, în decembrie 1983 la Biserica Grecescu, nunta Ofeliei Rotaru cu Alexandru Condeescu, la care Nichita şi Dora au fost naşi. Părintele ne-a primit cu sufletul deschis şi cu inima tremurînd de emoţie: “M-a copleşit cu prezenţa sa... Radia credinţă! A vrut să-mi sărute mîna, dar nu l-am lăsat... La slujba de cununie, cînd săruta icoanele, punea şi fruntea. După ce am terminat, m-a invitat la nuntă. La masă îmi spunea: «Părinte, mi-aţi intrat la suflet şi vă rog să mă pomeniţi». I-am promis şi i-am respectat dorinţa. De 25 de ani îl pomenesc la fiecare slujbă. Şi îl voi pomeni cît mă mai ţine Dumnezeu în putere”.
“Să ningă peste noi cu miei doar astăzi/ Să ningă inima din noi/ Noi niciodată nu am fost noroi/ O spun şi mieii care ning pe noi.” Acestea sînt ultimele versuri ale lui Nichita, dictate Dorei în noaptea de 10 spre 11 decembrie, pentru a fi dăruite părintelui Crăciun. Era în postul Crăciunului... O coincidenţă regizată de destin...
SĂRAC DE TIMP. Ştia Nichita de ninsoarea ce avea să vină o dată cu moartea? “A avut o premoniţie – crede părintele Pufan. Laurian, călăuza noastră, i-a întărit spusele, rostind smerit: “Zoe Dumitrescu-Buşulenga mi-a povestit că l-a întîlnit pe Nichita cu cîteva luni înainte să moară şi l-a întrebat: «Nini dragă, de ce nu te îngrijeşti, că mai ai timp?!». Iar el i-ar fi răspuns: «Nu mai am timp. Timpul meu s-a sfîrşit...»“. “Dacă mi-ar fi cerut să-i dau cinci ani din viaţa mea, i-aş fi dat”, intervine părintele. “Nu i-am dat cît trăia, poate că îi dăm astăzi lui Nichita puţin din viaţa noastră”, şopteşte Laurian.
Am plecat de la părintele Pufan cu sufletul greu, gîndind că, dacă fiecare român ar fi putut renunţa la o zi din viaţă pentru Nichita, poetul ar mai fi avut de trăit 22 de milioane de zile!...
Citește pe Antena3.ro
ZEUL DIN DACIE. Am pornit mai departe spre Şişeşti, un sat de olari unde Nichita, cu un alai de poeţi, făcuse o “vizită de lucru” într-o zi de mai a anului 1981. În bătătura dascălului Titu Dinuţ, la care poposise şi Nichita, ne-a atras atenţia un cocoş ce păşea ţanţoş pe balustrada prispei. S-a oprit o secundă şi ne-a privit suspicios, după care s-a dus la găinile lui. Iar noi am intrat în odaia care îl primise cîndva pe poetul Necuvintelor. “Nichita şi-a făcut apariţia ca un zeu coborît dintr-o Dacia 1300 – ne dezvăluie Titu Dinuţ. L-am invitat la mine şi a venit cu toţi cei care-l însoţeau. Căsuţa părea neîncăpătoare pentru atîţia oaspeţi, dar Nichita, ca Iisus, a făcut ca totul să pară încăpător. Pot să spun că în acea zi Nichita mi-a sfinţit casa. Soţia mea îi dă mereu colacul de pomană ca unui creştin care este de-al casei”. I-am mulţumit profesorului pentru găzduire, dar şi pentru dorul de Nichita, care nu l-a părăsit. Căci, aşa cum spunea chiar poetul, “pe de rost ştiu numai dorul care mă cuprinde, în rest totul e amintire...”.
MĂNĂSTIREA RESTAURANT. Am luat drumul spre Teremia Mare. Laurian ne informase că, acolo, un neamţ se îngrijise ca Nichita Stănescu să aibă muzeu. În apropiere de Armeniş ne-a oprit din drum o biserică săpată în stîncă: Piatra Scrisă. Am intrat şi am aprins o lumînare pentru sufletul lui Nichita. Laurian a avut un lung moment de reculegere căzînd, cum avea să ne spună, “în sinea locului”. Am mers mai departe pe firul Dunării pînă la Orşova. Aici, înainte de a ne despărţi de fluviu şi de perspectiva Balcanilor, am urcat Dealul Moşului spre Mănăstirea Sfînta Ana. Ctitorul acestui lăcaş a fost ziaristul Pamfil Şeicaru. În toamna anului 1916, în războiul cu nemţii, cînd el era sublocotenent în Regimentul 17 Infanterie, chiar acolo, pe Dealului Moşului, un obuz a explodat lîngă el. Pamfil Şeicaru şi camaradul său, Petre Găvănescu, au fost îngropaţi de vii. Amîndoi au scăpat însă cu viaţă. De aceea ctitorise această mănăstire. Numai că, după 1945, comuniştii au transformat mănăstirea în restaurant. Abia în 1990, lăcaşul a redevenit Sfînta Ana, după dorinţa lui Pamfil Şeicaru. Mormîntul lui se află în incinta mănăstirii, sub o placă mare de marmură albă... Am pornit mai departe, “mărşăluind” pe urmele lăsate de “soldatul” Nichita, cel care “nu are viaţă personală”. Am ajuns într-un tîrziu la Teremia Mare, unde Nichita “locuise” vreo trei săptămîni în nefericitul an 1983. Aici, durere. Expoziţia pentru care venisem nu mai era. Nichita fusese “înghesuit” într-o încăpere buboasă, cu pereţii duhnind a moarte. “Clădirea unde se afla Expoziţia Nichita Stănescu este revendicată de Biserica Romano-Catolică. Procesul e pe rol şi nu am investit în clădire – ne explică referentul cultural Ioan Ploscar. Am cerut Ministerului Culturii şi Cultelor să ne dea suma de 95.990 de lei pentru a schimba locaţia Centrului Cultural, în cadrul căreia există Muzeele de pictură, de viticultură şi Muzeul Nichita Stănescu. Am fost trimişi la pescuit”. La propriu, subliniem noi. Iată răspunsul oficial al MCC: “Solicitarea şi documentaţia dumneavoastră pentru obţinerea de fonduri pentru reabilitarea aşezămîntului de cultură trebuie depuse la Oficiul Judeţean pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit de care aparţine localitatea dumneavoastră”...
Scria Nichita în 1983 pe o pînză pregătită de Sorin Dumitrescu: “Teremia Străvulturul vulturelui/ Străiarba/ ierbii/ Ochiul deschis/ în pîntecul/ verbului”. Acea pînză zace pe muşamaua unei mese care arată ca un om care-şi dă ultima suflare.
