Ce vremuri de trăit!

Piesele trupei erau cântate de mii de tineri, ca un simbol al rezistenţei anticomuniste. Libertatea Phoenix era şi libertatea lor.

Drumul spre vârful muntelui nu este niciodată uşor sau lipsit de riscul de a nu te mai întoarce niciodată acasă. Nicu Covaci şi-a ajutat colegii să evadeze din ce credea că reprezintă iadul şi a atins vârful. El povesteşte: "Din nou nu m-am putut abţine, în ciuda epuizării pe care o simţeam, să nu mă uit pe fereastră şi să apreciez imensitatea de verde ce ne înconjura. Românii sunt mândri de munţii şi pădurile lor, dar iată că există păduri mai mari şi mai multe (...) munţii austrieci prin care trecuserăm mi s-au părut mai semeţi decât Carpaţii. Ştiam că sunt mai înalţi, dar aceştia aveau ceva mult mai agresiv ce mi-a dat fiori. Autostrăzile din Germania şerpuiesc mai tot timpul prin păduri, şi asta pe sute şi sute de kilometri. Ultimele sute de metri pe drumul ce şerpuia în sus spre casa pe care o închiriasem în Bramsche parcă nu voiau să se mai termine. Vremea era frumoasă şi atmosfera era sărbătorească".

CASA. "Eram cu toţii într-un fel de transă. Mă gândeam cu mândrie la feţele pe care le vor face puţinii iniţiaţi care ştiau de ce am plecat în România, avocatul Kolostory şi Zweers, proprietarul casei pe care o închiriasem înainte de a pleca. Surpriza mi-a reuşit deci sută la sută. Ne-am dat jos şi am intrat în casă. (...) Era vorba de o vilă, mai corect zis un bungalow, bine îngrijit şi dichisit cu dragostea de casă tipică olandezilor. Zweers era olandez şi avea o nevastă şi doi copii de vreo 5-7 anişori. În spatele casei era un părculeţ cu gazon, flori şi tot felul de obiecte decorative de grădină. Zweers avea de gând să facă un concediu de un an prin Statele Unite cu rulota şi se bucura să închirieze casa între timp la un preţ extrem de piperat, lucru pe care l-am aflat mult mai târziu. La ora la care căutam spaţiu pentru băieţi nu mă gândeam la bani. Aveam nişte rezerve în Olanda la o bancă unde Heny şi gaşca de olandeze au depus tot ce le-am dat când au venit în ţară. (...) Nu-mi făcusem griji nici un moment că am putea rămâne fără bani. (...) Eram convins că vom câştiga destui bani ca să ducem o viaţă cât de cât normală. Desigur, în subconştient exista încă succesul de public pe care îl aveam în România şi nici o clipă nu mi-aş fi închipuit că lucrurile stau cu totul şi cu totul altcumva".

MINUNEA. "Am împărţit spaţiile, fiecare a primit o cameră proprie. Eu stăteam la etaj cu Ioji, mai rămăsese o cameră lângă mine. Erli s-a aciuat la parter şi pe Ovidiu l-am expediat în subsol, unde şi-a luat în stăpânire spaţiile mari, dar întunecate. Vestea sosirii noastre s-a împrăştiat cu viteza luminii şi am fost în scurt timp inundaţi de indivizi care voiau să se convingă de veridicitatea minunii în care nu puteau încă să creadă. (...)  Sticlele de whisky erau aliniate pe lângă peretele living-ului până în spate de tot, lângă chemine-ul în care aveam să ardem doar lemn de stejar, care, după spusele lui Zweers, dădea multă căldură, producând un jar ce rezista multă vreme şi nu producea aproape nici un pic de fum. Lăzile cu bere erau puse deja la rece. Alex apucase s-o anunţe pe Ulle că am trecut graniţa germană, aşa că a apărut şi ea cu fiul ei cel angelic, Salan, şi încă vreo câteva prietene, dar care arătau de speriat. Desigur, după toate peripeţiile şi sperieturile prin care trecuseră, băieţilor nu le mai ardea de gagici, dar ar fi fost mai frumos să fie frumos"...

INIŢIEREA. "În orice caz, lipsa gagicilor avea să devină cronică şi urma să ne schimbe în bună parte şi soarta. Eram obişnuiţi ca ele să fie acompaniamentul estetic şi excitant al tuturor acţiunilor noastre, dacă nu chiar scopul. Dacă stau bine şi mă gândesc ce energie ne-a ţinut atât timp sub presiune (...), mă tem că tot ele au fost cauza, că doar motive politice nu am avut, materialişti nu am fost, din dragoste de patrie nu ne-am agitat noi prea mult. Singura fază demenţială a fost de fapt (şi chiar că intraserăm în transă) atunci când am deschis porţile datinilor şi ritualelor păgâne ce ne-au fascinat şi ne fascinează încă şi azi. Cel puţin pentru Ioji şi pentru mine nu a existat nimic mai covârşitor decât senzaţia de a intra într-o lume secretă, uitată şi plină de semnificaţii pe care noi nu le descoperiserăm nici pe departe. Dar stimulul de durată cel mai puternic l-au constituit tot fetele. Desigur că ne măgulea succesul, dar adevărul este că nu prea dădeam importanţa necesară, aveam cam fiecare o relaţie fixă şi în rest schimbam fetele în fiecare oraş sau chiar între noi, de la caz la caz. Acest lucru nu mai avea să se întâmple multă vreme şi surpriza avea să-i zguduie pe băieţi derutându-i şi făcându-i să-şi piardă încrederea în sine şi chiar în mine. Pericolul acesta nu l-aş fi visat vreodată şi, după un timp, când au apărut primele simptome ale dezastrului am fost luat pe nepregătite şi am reacţionat cu totul greşit, simţindu-mă nedreptăţit şi ofensat. În loc să aplanez dibaci tensiunea, cum am mai făcut-o în tot felul de situaţii, m-am închis în mine şi am început să pierd contactul cu cei pentru care am riscat totul"(...)
 
SEVER. "Aprecierea mea pentru băieţi crescuse enorm, fiind conştient câtă încredere mi-au acordat şi cât de mult am riscat împreună. Eram atât de mândru de ei că aş fi sărit în foc pentru fiecare, în mine ardea un sentiment atât de puternic de răspundere cum numai părinţii pot simţi pentru copiii lor. (...) Pe cât îi îndrăgisem de mult, pe atât planurile mele cu ei erau mai mari şi ceream mai mult angajament, ba chiar devenisem sever într-un fel neînţeles de ei. (...) Din garaj am făcut în scurt timp sala de repetiţii cu pereţi antifonaţi. Aerul era splendid, de munte, de fapt casa se găsea la o înălţime de vreo 600 de metri şi era plasată la capătul satului Bramsche, de lângă Osnabruck, oraş care avea să ne suporte mulţi ani de acum înainte. Împrejur erau păduri şi câteva suprafeţe cultivate cu porumb şi sfeclă furajeră. Ceva mai departe se afla un lac cu păstrăvi, într-o pădure seculară de stejari. Condiţii mai optime pentru ceea ce aveam de gând să facem nu-mi puteam închipui", încheie Nicu Covaci mărturisirea sa.