Puntea noastră spre Cerime

Din vremea Romei antice şi până astăzi, pe pământul României s-a mers cu colindatul. Niciodată românii nu au renunţat la acest ritual străvechi, un paşaport al vechimii şi trăirii noastre pe pământ.

Primiţi cu Colindul? Primiţi, primiţi, dar ştiţi ce primiţi? Acel cântec mai scurt sau mai lung, mai simplu sau complex are în spate o istorie milenară! Se prea poate să ascultaţi un colind care a plecat din sufletul unui om de pe aceste meleaguri de-acum... să zicem două, trei mii de ani! Doamna Doina Işfănoni, director ştiinţific al Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", a avut amabilitatea de a ne vorbi despre Ritualul Colindatului la români.

TRADIŢII VII, PERPETUE
"Întâlnim la români poate una dintre formele cele mai complexe şi spectaculoase ale colindatului care s-au păstrat în Sud-Estul Europei. Suntem poate dintre acele popoare şi acele zone geografice din Europa care se mai pot lăuda în veacul al XXI-lea cu ceea ce înseamnă tradiţii practicate în mod spontan, fără să avem de-a face cu acele laborioase strategii de supravieţuire în ceea ce priveşte acest fantastic şi excepţional patrimoniu imaterial, pentru a putea oferi comunităţilor, mai ales în aceste momente un plus de satisfacţie, de coeziune şi de ce nu, de mândrie", afirmă doamna director.

Prin colindat ar trebui să înţelegem un mers ritualic din casă în casă, pentru a realiza aproape un act sacru de purificare, de menire a belşugului, de exprimare prin colindă, prin cântec, a unor urări de prosperitate în familia respectivă, dar funcţia augurală de fapt a colindei este şi aceea de a crea în acest spaţiu, la timpul Naşterii Domnului, o atmosferă solemnă care să rupă cotidianul pentru a putea să ne asigure nouă o altă stare decât aceea de zi cu zi. "Aş putea spune că aceste colinde mai au încă o menire, aceea de a face legătura în fiecare creştin dintre ceea ce înseamnă Divinitate, dintre ceea ce înseamnă Spaţiul Cerimii şi pământ. Practic, noi muritorii, prin actul sacru al colindatului poate ne raportăm şi ne racordăm cu adevărat la Divinitate".

Colindul, după cum explică doamna Işfănoni, are particularităţi de practicare în funcţie de zonele geografice unde ne situăm şi de asemenea prezintă câteva particularităţi care aduc în atenţie semnificaţii foarte vechi ale acestui obicei.

COLINDUL DIN INIMA ŢĂRII
"Modul în care colindatul este asumat, trebuie să spunem că are o formă majoră practicată de flăcăi, de tineri care sunt de regulă înainte de armată şi înainte, evident, de căsătorie, dar şi de celălalt palier de vârstă, copilaşii foarte tineri, care au şi ei o formă de colindat. Transilvania este una din zonele în care colindatul se păstrează şi acum, este la fel de bine reprezentat aproape aş îndrăzni să spun, din Maramureş până în Hunedoara, din Banat până în Bistriţa Năsăud, aproape în fiecare judeţ şi chiar în fiecare comună".

Pregătirile pentru colindat, fiindcă nu sunt colindele prea puţine şi nici uşor de interpretat, presupune o adevărată şcoală a colindatului, afirmă doamnei director. Astfel, şcoala colindatului se deschide întotdeauna la Sfântul Nicolae. De regulă, feciorii îşi aleg o gazdă, o familie care au un spaţiu mai mare al casei, şi îşi creează pentru fiecare seară de la Sfântul Nicolae şi până la Ajunul Crăciunului un spaţiu instructiv în care cei ce nu ştiu colindele le învaţă, cei care poate au mai uitat ceva îşi perfecţionează repertoriul din punct de vedere memo-tehnic.

Până la urmă însă, cea mai grea şi dificilă probă este cântatul colindelor. "Acest lucru presupune în foarte multe zone cântatul antifonic - care presupune cele două grupe care vor fi împreună la colindat şi această sincronizare presupune o exersare mai îndelungă şi chiar o abilitate. Interesant este că în unele zone, cum ar fi Banatul, Bihorul, cum este o parte din Pădureni de Hunedoara există obiceiul ca alături de colindători să fie şi dubaşii. Cei ce bat tobele. Fapt care determină în cadrul colindelor o anumită eşalonare a acestui tip de intervenţie muzicală, bătutul tobelor.

Practic, există ceea ce se numeşte colinda de drum, când dubaşii sunt prezenţi şi bat ritmic tobele, este un act care aminteşte de vechi ritualuri de purificare a spaţiului prin sunet. De aceea tobele sunt prezente, ele prin sunete purifică atmosfera de spiritele malefice, la fel cum bicele şi clopotele sunt asociate cu aceeaşi funcţie la colindat".

PARTICULARITĂŢI
Pentru zona Bihorului, dar şi pentru zona centrală a ţării, Mureşul, Doina Işfănoni aminteşte de o particularitate foarte interesantă. Aici, colindătorilor li se adaugă "Ţurca", un personaj fantastic din familia tipologică a măştilor de capră care, tot în această şcoală a colindatului, trebuie să fie confecţionat, existând o adevărată preocupare, care să fie mai spectaculoasă ca mască. Iar una dintre cele mai dificile modalităţi de confecţionare a Ţurcii, a Caprei, se găseşte în Ţara Făgăraşului.

"Feciorul care o va juca va sta să se coasă pe pânza care acoperă trupul jucătorului, multe capete de ştergare şi funduri de pernă, care sunt dintr-acelea atent alese şi decorate, pentru că această capră este împodobită pe dinafară cu toate ţesăturile spectaculoase care în vechea tradiţie împodobeau interiorul casei de locuit, al casei curate, al casei frumoase. Seri la rând, el trebuie să stea ca un manechin foarte docil, ca să se coasă pe el toate aceste piese.

De asemenea, să se împodobească Herbul-zona coarnelor, cu panglici, cu ciucuri, cu clopoţei, beteală, cu oglinzi. Este una din muncile extraordinar de meticuloase la care feciorii invitau întotdeauna fetele ca să participe la aceste activităţi mai speciale. Dacă şcoala colindatului aduce în atenţie această rememorare a tradiţiei prin practicare, atât a cântărilor specifice, cât şi a obiectelor de recuzită pe care le impune colinda, fie Ţurca, dubele, fie alte piese specifice.

Mai trebuie să spunem că în această şcoală a colindatului, feciorii întotdeauna trebuiau să fie consiliaţi din punct de vedere al moralei satului. Ei trebuiau să devină un fel de judecători ai bunei rânduieli între Crăciun şi Sărbătoarea Sfântului Ioan, când comunitatea încredinţa cetei de colindători, şi este tipic pentru Transilvania acest lucru, întreaga responsabilitate a rezolvării tuturor problemelor comunităţii, de la pricini şi alte rivalităţi, până la petreceri şi organizarea de evenimente festive care aveau loc în comunitate cu prilejul acestor 12 zile sacre, care se deschid la Ajunul Crăciunului şi se închid o dată cu sărbătoarea Sfântului Ioan în Ianuarie".

PIŢĂRĂI ŞI COLINDEŢE
"Dacă ne vom raporta acum la Ajunul Crăciunului, este foarte important să spunem că, în funcţie de zonă, ieşitul la colindat, temporal, se eşalonează. În partea de Oltenie de sub munte şi în partea de Sud-Vest a Transilvaniei, Valea Jiului, se umblă în seara de Ajun cu ceea ce se cheamă «Piţărăi» sau «Colindeţe». Sunt tot la fel grupuri de copii, mai mulţi sau mai puţini, în funcţie de prietenii, neamuri şi vecinătăţi, niciodată mai mult de 10 sau 15 membri, care merg de astă dată şi au în mână un fel de simbol al acestui act pe care ei îl practică: Colindeaţa sau Băţul de Piţărău.




Acesta este de obicei o nuieluşă de alun pe care are grijă mai dinainte copilul, sau în vechime părinţii acestuia, să o confecţioneze. Are acea spirală decupată din coaja nuieluşei, pentru a întruchipa, se spune, acel tip de succesiune a anotimpurilor, a vremii care trece, trece la infinit, dar pe o altă spirală însemnând şi evoluţie, dar şi şansa de mai bine. Colindeaţa poate avea în vârf o adevărată inflorescenţă din aceste coji care sunt lăsate ca nişte cârlionţi, sau poate ajunge până la acea variantă extraordinar de spectaculoasă care este Steagul Piţărăilor din Valea Jiului, de la momârlani.

Acesta are o dezvoltare formidabilă, ei poartă în frunte o prăjină de aproape 10 metri. Se pun ca la un steag de nuntă mulţi zurgălăi, ciucuri, plante veşnic verzi, iar vătaful acestei grupări, de această dată este un fecior. Ei au această prăjină datorită tipului de relief şi zonei cu gospodării risipite, oamenii au şansa să vadă acest steag care vine de la o gospodărie la alta şi trebuie în acest fel să aibă porţile deschise.

Când copiii au terminat, şi asta se întâmplă cam de la ora 14:00, feciorii încep apoi să umble cu Piţărăii, cu Colindeţele, mai pe seară, când începe adevăratul colindat".

Pentru Sudul ţării, doamna Işfănoni aminteşte de acea formă de colindat care se cheamă "Bună dimineaţa, la Moş Ajun" şi care se desfăşoară la 23 spre 24 decembrie. "Sunt foarte multe cete şi grupuri de copii care cântă «Bună dimineaţa, la Moş Ajun». Ei de fapt deschid porţile, intră în ogradă, cântă la ferestre şi nu fac decât să anunţe Ajunul marii sărbători, dar ei încep să intre în acest tip de act pe care eu îl numesc întotdeauna «de sacralizare» a spaţiului vital al omului, pentru că ei vor fi cei care prin strigătul lor, prin aceste versete pe care le rostesc: «ne daţi ori nu ne daţi», versurile sunt foarte simple, este o interogare a gazdelor, sunt răsplătiţi deja cu acele daruri ofrandă care anticipează menirea marii sărbători a Crăciunului.

Ei primesc colăcei sau covrigi, ei primesc mere sau nuci. Banii apar foarte târziu în acest tip de răsplată, şi chiar dacă la oraş, din nefericre, banul tinde să uzurpeze darurile tradiţionale, să nu uităm că aceşti copii, aceşti urători anticipează, fiindcă simbolistica darului aici funcţionează perfect, pentru că avem de-a face cu pâinea, ceea ce omul aşteaptă în anul care vine, e vorba de recolte bogate, de grâul care este stâlpul casei şi pâinea care este baza alimentaţiei şi care trebuie în felul acesta să sporească, să se înmulţească. Sunt cele două elemente, fructe, mărul care aminteşte de păcatul originar şi nuca, despre care ştim că în miezul ei are semnul crucii".

TIMPUL CÂND TOŢI SUNT EGALI
Doina Işfănoni vorbeşte despre un timp special, când toţi oamenii sunt egali. Astfel, derularea colindatului este întotdeauna o problemă legată de o anumită ierarhie şi de un anumit tip de prestigiu în comunitate a unor categorii de oameni. De cele mai multe ori, colindătorii începeau mersul din casă în casă de la primar, de la învăţător sau de la preot, ori începeau strict de la preot pentru a primi binecuvântarea de a umbla în tot satul.

Cum în foarte multe locuri există o singură ceată de colindători, aceştia îşi împărţeau satul şi numărul de gospodării în cele trei zile ale Crăciunului ca să ajungă la fiecare. "Pentru toată această perioadă există credinţa că nimeni nu trebuie ocolit. Fie că are sau nu are un statut de vază, că este căsătorit sau singur, văduv, că este foarte sărac sau cu stare, nu contează. Important este ca acest grup de colindători să treacă şi pragul casei sale, considerându-se că dacă nu sunt colindaţi, lor le va merge rău.

Rău înţelegând funcţiile colindatului, atât ca sănătate, noroc, şansă, dar şi în gospodărie, prin ceea ce înseamnă partea aceasta de investiţie rentabilă, de rodnicie a pământului. Dacă sunt pescari sau vânători în ocupaţiile lor şi aşa mai departe."

Feciorii nu vin singuri, sunt însoţiţi de muzică. În funcţie de zona geografică în care colindă, ei au intrumente diferite, un fluier, o vioară, un taragot etc.

"În Bihor, de exemplu, poate fi vioara cu goarnă. Importanţa instrumentistului este impusă de finalul colindatului, când de regulă se realizează un joc în casa colindată, cu tineretul din familia respectivă. Este foarte interesant că în repertoriul unei cete trebuie să fie cel puţin 30-40 de colinde, uneori Banatul, Sud-Vestul Transilvaniei, Alba, Hunedoara se laudă cu aproape 100 de colinde în repertoriu, chiar şi în vremurile noastre.

Asta pentru că în fiecare casă unde sunt primiţi, după ce întreabă dacă sunt acceptaţi, există o datină pentru a cânta Colinda Casei. Acesta înseamnă una din colindele pe care ei le interpretează, dar pe care prin generaţii obişnuiau a o cânta acolo. Sigur, ştim cu toţii că în comunitatea tradiţională, dar şi astăzi, într-o casă sunt mai multe generaţii. Alături de cântarea casei, există după profilul ocupaţional al familei, de păstori, de agricultori, vânători etc., de oameni care au diverse ocupaţii, o colindă specială.

O colindă dedicată de obicei capului familiei, personajul căsătorit cel mai tânăr, şi care este între vârsta a treia şi copii un fel de punte care asigură echilibru şi armonie în familie. După aceea, dacă sunt copii mici în leagăn, au o colindă specială, dacă sunt fete de măritat sau feciori de însurat, tot aşa au o colindă specială. Există cazuri cu totul deosebite când, dacă în familie s-a prăpădit cineva, mai de curând în anul acela, trebuie să se cânte şi colinda celui ce numai este, fie în casă, fie pe zi, la cimitir.

Din acest punct de vedere este o rigoare care impune ca în fiecare comunitate să avem însuşite de către ceată foarte multe asemenea colinde, ca repertoriu". Primitul darurilor de către colindători nu poate fi, după un ritual atât de interesant, doar o trecere din mână în mână a unor produse. Etnologul Doina Işfonini descrie un tablou tuşat din inimă. "În acea «Mulţămită a colacului», căci de această dată darurile sunt mult mai bogate, deşi le repetăm cumva. Şi aici avem colacul, dar acum este la 3-4 kg... Dacă în casă sunt fete de măritat, ele dau la sfârşit drăguţului din ceată un colac făcut special de ele."

COLINDUL CRESCĂTORULUI DE CAI
Dobrogea rămâne un tărâm mirific, deosebit, în orice circumstanţe. Ritualul colindatului nu face nici el excepţie. Textele colindelor sunt aparte, originale. Doamna Işfănoni explică. "Dobrogea este un segment teritorial în care avem colindat foarte puternic, mai ales pe partea aceasta de Constanţa.

Colindul de sud este şi el la fel de puternic, are cete la fel de bine reprezentate, este tot colindă antifonică, iar partea aceasta de Dobrogea este chiar foarte interesantă, pentru că ştim cu toţii, colonizările dobrogene înseamnă migraţie mai ales după Războiul de Independenţă şi din partea de Sud a ţării, are colinda foarte frumoasă şi foarte bine dezvoltată. Spre exemplu, există un colind pentru tinerii căsătoriţi, sunt colinde pentru feciori, care sunt în privinţa textului expresive pentru că vorbesc de statutul feciorului care este crescător de cai.

Este foarte frumoasă toată această metaforă a feciorului care devine reprezentativ în comunitate în momentul în care el ştie să stâpânească acest animal. De asemenea, foarte multe colinde sunt legate de pescuit pe zona dobrogeană.




VECHI CREDINŢE
Există însă şi de această dată un set de cutume. Lucrurile nu sunt lăsate de ţăranii români la voia întâmplării. "Colacul este întotdeauna rotund, întruchipând vechile credinţe legate de cultul soarelui. Suntem la Solstiţiul de iarnă, şi colindatul în forma precreştină, acest umblat din casă în casă, întruchipa vechi forme de adorare a soarelui, în celebrele ritualuri care veneau din partea orientală ale sorelui învingător.

Dies Natalis, Solis invicti. Acest colac este întotdeauna rotund întruchipând ca ofrandă fundamentală soarele, dar întruchipând în egală măsură trupul lui Hristos, cel care se naşte. De asemenea, pe darurile colindătorilor nu lipseşte vinul, iarăşi una din ofrandele şi darurile care intră atât în semnificaţie precreştină, dar şi creştină, întruchipând sângele Domnului. Lor li se alătură darurile în funcţie de profilul ocupaţional a oamenilor.


Mere dacă sunt pomicultori, brânzeturi, ţuică şi bineînţeles cârnaţii şi carnea de porc. Toate aceste daruri le cară un fecior numit în cele mai multe zone «Iapă», pentru că realmente cară la gazda colindătorilor o sumedenie de produse ce vor fi servite apoi la balul pe care ei îl organizează în cea de-a treia zi a Crăciunului. Din banii strânşi plătesc muzicanţii.

Există credinţa şi se şi spune că de la Crăciun şi până la Sfântul Ioan lumina nu se stinge şi poarta nu se încuie, fiind expresia unui gest de omenie pe de-o parte, dar în egală măsură de respect pentru această perioadă sacră. După ce fiecare este vizitat de ceata colindătorilor, sigur există particularităţi frumoase: în Vâlcea, în Ţara Loviştei există acei «Zori» care se cântă în revărsat de zi şi care sunt o colindă cu totul specială care marchează exact apariţia luminii".

Foarte multe colinde au în centrul lor acest laitmotiv al renaşterii prin lumină. De aceea, după cum spune doamna director, şi darurile pe care le primesc colindătorii se leagă de fertilitate, de fecunditate, dar totodată asistăm şi la elementul precreştin de vechi ritualuri închinate soarelui.

"Iată, incluziunea aceea a Ţurcii, a Caprei, care este spiritul vegetaţional, văzută şi ca simbol al perpetuei prolificităţi, pentru că ea naşte foarte repede, trăieşte cu orice, devine un simbol al regenerării. Natura toată este moartă, nimic aproape nu crezi că va mai renaşte. Iar pentru civilizaţiile foarte vechi acest lucru însemna că şi omul trebuie să facă ceva să le salveze. Ritualul este una din formele în care omul credea că sacrificând ceva şi realizând ceva, soarele se va îndura şi-şi va redobândi calităţile pe care le ştie, şi este ceea ce se cheamă această criză cosmică soluţionată prin ritual."

 

Ţa, Ţa,Ţa, Căpriţă Ţa!
Una din cele mai spectaculoase şi mai aşteptate apariţii în preajma Crăciunului este cea a "Caprei". Văzută azi de majoritatea oamenilor ca un element de spectacol aparte, "Ţurca" sau "Capra" are însă în spate o istorie îndelungată şi, poate, nebănuită. "În colindatul bihorean capra face tot felul de ghiduşii şi de năstruşnicii, trăgând femeile de basmale sau de şorţuri.

Capra primeşte întotdeauna bani şi-i prinde în ciocul ei, şi dacă-i nemulţumită face apoi rele, se bagă printre oale, fură câte ceva, adică elementul ludic, amintind că în asemea momente comportamentul este altul decât în timpul obişnuit şi amintind încă un lucru, pe care-l ştim şi din perioadă romană, atestat prin scriere, că ne situăm în acea perioadă în care vechea ordine socială trebuie demolată, pentru că de aceea facem o serie de sacrificii.

Capra moare ca şi anul care se stinge, ca şi timpul care a îmbătrânit, iar apoi o descântă şi este şi mai vioaie, pentru a putea în felul acesta, prin renaştere să reconfigurăm lumea. Şi de aceea, la cumpăna dintre ani, începând de la Crăciun şi continuând până la Sfântul Ioan, în aceste 12 zile sacre, care repetă de fapt cele 12 luni ale anului, există aceste rituri de deconstrucţie şi construcţie, de renovare a timpului", explică doamna Işfănoni.

 

Diamantele din cuvinte
"În ceea ce priveşte textele colindelor, ele ca structură literară sunt considerate poate un fel de diamante ale folcloristicii. Pentru că ele au mai multe funcţii. Pe de-o parte de expresie metaforică literară de mare şlefuire şi frumuseţe, pe de altă parte au funcţia de hrisov, dacă vreţi, a unei experienţe umane, a ceea ce prin patrimoniul imaterial acum se spune peste tot în lume că se stochează o experienţă de viaţă şi o istorie a comunităţii.

Atestăm prin aceste segmente de patrimoniu imaterial racordări la surse istorice şi la perimetre culturale care ne poziţionează pe noi în perioade istorice foarte vechi. Noi ne raportăm la Roma antică, la Grecia antică... Sigur, putem face din aceste forme de manifestare spirituală şi un document de atestare istorică a vechimii lor şi a noastră totodată."