„Regele moare“

O piesă zguduitoare, despre moartea unui om sau a OMENIRII, dacă o gândim ca simbol. Marele rol. Nu i-a plăcut, cel puţin aşa spunea, dar a fost marea sa reuşită: Piesa lui Eugen Ionescu “Regele moare”

Béranger şi Arturo Ui rămân ­marea întâlnire cu Teatrul a ac­torului Ştefan Mihăilescu-Brăila.

O piesă zguduitoare, despre moartea unui om sau a OMENIRII, dacă o gândim ca simbol. Marele rol. Nu i-a plăcut, cel puţin aşa spunea, dar a fost marea sa reuşită. Piesa lui Eugen Ionescu “Regele moare” este o metaforă. “Regele moare” – un solemn şi tragic, şi grotesc joc al morţii. Piesa a avut parte de un mare spectacol. Spectacolul întreţinea ideea de coşmar fantastic prin decor, costume, muzică, joc actoricesc.

CARISMĂ. Ce spun actorii, prieteni şi colegi despre acest rol?! Emil Hossu ne confirmă că Ştefan Mihăilescu-Brăila “era nedumerit. Nu-nţelegea filozofia lui Ionesco, obsesia morţii. El era un om foarte vesel, plin de candoare. Dar intuiţia lui l-a dus just spre ce trebuie. S-a trezit cu un succes răvăşitor. Cred că rolul acela pentru el a-nsem­nat o adevărată Uni­ver­sitate. Lucru rar, avea şi in­te­ligenţă de scenă, şi o in­te­ligenţă uriaşă omenească”.

Alexandru Repan îşi amin­teşte că “îmi plăcea la nebunie. El era genial. Spectacolul era cuminte şi cinstit. Care nu era absurd. Lumea se bulucea să-l vadă. Erau săli arhipline, nu găseai bilete. Spectacolul avea un decor uluitor, semnat Paul Bortnov­sky. Decorul şi Ştefan Mi­hăilescu-Brăila. Era un actor cu instinct genial şi intuiţie ar­tistică. Juca în acelaşi timp Brecht şi Ionesco, care nu-s la îndemâna oricui. E nevoie de un actor intelectual. Şi el, care nu avea cultura necesară, avea intuiţie. Genială in­tuiţie. El era genial”. Horia Po­pescu nu uită că “Brăila a avut o mare personalitate, poate nu de mulţi dintre noi în­ţe­leasă. Ştii în ce-l poţi des­coperi pe actorul cu ca­rismă, actorul mare cu ade­vă­rat? Când e pe scenă, nu are re­plică şi tot la el te uiţi”.

Citește pe Antena3.ro

Michelangelo a pictat o femeie bolnavă de cancer în Capela Sixtină. Experţii lansează o nouă teorie revoluţionară

SUCCES. Valeria Ga­gea­lov a jucat în această piesă şi crede şi acum că “Ştefan era un actor mare. Un nume, un talent excepţional şi un coleg extraordinar de drăguţ, de cumsecade şi de tandru. În relaţiile noastre de parteneriat a fost ireproşabil. În ceea ce priveşte distribuţia din «Regele Moare» a fost, într-adevăr, una nemaipomenită. Jucau Aura Buzescu, Constantin Rauţchi, Eliza Plopeanu, dar şi eu. La repetiţii am avut norocul şi cinstea să o avem invitată şi pe Rodica Ionescu, soţia marelui regizor Eugen Ionescu. Ce să vă spun, spectacolul a fost superb, decorul la fel, iar Brăila în rol era genial. Avea seri când strălucea, avea ceva ieşit din comun şi înţelegeai de ce a fost distribuit în această piesă. Când vedeai spectacolul era altceva. Regizorul îl cunoştea destul de bine şi l-a ales pe Brăila în mod corect. «Regele moare» l-am văzut şi la Paris. Era cu totul altfel, se juca cu pauză, pe când noi nu făceam. L-am jucat multă vreme, ani întregi. Pentru mine a fost un rol deosebit. Aveam senzaţia că Regina Maria mi se potrivea de minune. Pot să-l numesc unul dintre rolurile de succes. Iar Ştefan… era un om deosebit. Am mai jucat mult timp alături de el, plus că ne întâlneam des la televiziune. Îmi făcea o foarte mare plăcere să mă aflu în preajma lui. Era cu totul diferit şi interpreta bine orice rol pe scena teatrului sau în filme”.

FĂRĂ FRICĂ. Traian Zecheru, regizor, îşi aduce aminte: “Toţi maşiniştii stăteau permanent la arlechin ­atunci când repeta el. Şi noi toţi, de altfel. Cred că era un mic «diavol» în el. La repetiţii îl mai domolea Mony Ghelerter. A năucit-o pe doamna Buzescu, care n-a rezistat. Doamna Buzescu a fost singurul om din Teatrul Naţional de care mi-a fost frică de moarte. Brăila nu cunoştea nici o frică. Era responsabil cu buna dispoziţie. Glumea mereu. Crea o bună atmosferă, o împrospăta. Avea acest ludic permanent. Datorită lui totul se destindea, devenea uşor şi se atenua presiunea neagră pe care o aducea doamna Buzescu. Brăila era ca un copil. Mereu făcea glume, ca să ne facă să bufnim în râs. Toţi râdeam, în afară de doamna Buzescu. Iar el spunea: «Haideţi, doamna Buzescu, zâmbiţi măcar!»“.

Enervat la culme

“Aş putea spune că e rolul care mi-a plăcut cel mai puţin”, ne-a spus Georgeta Mihăilescu-Brăila, soţia marelui actor. “Nici piesa, nici el. Nu era el! Nu-i plăcea autorul. Nici Eugen Ionescu, nici Brecht. Îi juca pe amândoi odată, avea succes, dar el era enervat la culme, cineva l-a lăudat odată: «Eşti bun. Eşti Brechtian!». «Îl bag în p… mă-sii.» «Dar ai fost genial!» Îi plăceau enorm piesele româneşti, contemporane, moderne, nu cele ca pictura abstractă. Avea o vorbă… Spectatorul nu trebuie să plece acasă cu întrebarea: «Ce-a vrut să spună?». Publicul nu se supără pe nimeni, decât pe actor. În Arturo Ui a fost fantastic, îmi plăcea mult, dar eram influenţată de neplăcerea lui pentru scriitura lui Brecht. Arturo Ui n-a ieşit de la început. A fost un moment când era aşa de catastrofal, încât venea acasă şi plângea. Eu îi spuneam: «Ai răbdare, Ştefan. Eu sunt sigură că va ieşi bine». Şi nu ştiu cum s-a făcut că rolul a ieşit de excepţie. Aşa de bine că, atunci când soţia lui Brecht, Helene Weigel, a venit la Bucureşti şi a văzut spectacolul, l-a lăudat spunând: «Nici la noi în ­Germania n-a fost un spectacol aşa de măestrit».”