Valeriu Sterian nu era un tip care umbla cu săru’mâna. Era direct, uneori ironic sau clonţos, crede Andrei Partoş.
Jurnalistul şi omul de radio Andrei Partoş a fost unul dintre prietenii foarte buni ai lui Valeriu Sterian. Totul a început în facultate, în anii ’70: "Eu eram spre final de facultate şi prezentam la Casa Studenţilor şi la Universitas programe de muzică. În mod firesc, pe toţi ăia cei care veneau să cânte – folk, de regulă, dar şi rock – îi pregăteam tot eu. Eu mergeam că aveam treabă, el că era invitat", spune Andrei Partoş. Cum ce se-aseamănă se-adună, "amândoi fiind mai clonţoşi, mai certăreţi cu oamenii, ne-am simpatizat din prima". Chiar dacă fluxul întâlnirilor a variat pe parcursul vieţii, prietenia lor a fost una de cursă lungă. "Aveam tot felul de momente în care ne întâlneam. Făceam şi party-uri împreună. Dar eu nu făceam parte din gaşca lui constantă. Ne întâlneam pe alte căi, dezbăteam probleme. E printre puţinii artişti cu care am avut relaţia de vizită la domiciliu", povesteşte Andrei Partoş.
VIAŢA CU VALI. "Ne mai ciondăneam la diverse spectacole în care chiar eu prezentam. Eram printre puţinii care îi spuneau lui Vali nişte lucruri pe care alţii nu îndrăzneau să i le spună. Unii îmi spuneau atunci: «Uite ce a zis Vali!» sau «Uite ce a făcut pe scenă, iar i-a înjurat pe ăia». Vali se răţoia la oameni. În majoritatea cazurilor eram de acord cu el. Când nu eram, atunci îi atrăgeam atenţia în culise. Îi spuneam: «Bă, nu mai face!». Dar el nu n-o făcea ca să iasă în faţă, ci aşa simţea el", spune Andrei Partoş.
MICI CONTROVERSE. Muzica sa a fost de multe ori judecată prin alte unghiuri decât grila artistică: "Unora nu le-a plăcut că avea plete, unora li se părea neîngrijit, altora nu le-a plăcut că nu s-a preocupat să-şi pună dinţii. Fuma mult şi era normal că avea o problemă de ţinută. Toate astea ţineau de atitudinea lui faţă de lucrurile minore. Totuşi, el ca substanţă însemna mai mult decât zece persoane la un loc", spune Andrei Partoş.
PUŢINE LUCRURI AU RĂMAS CIVILE... În opinia prietenului său Andrei Partoş, Vali nu a avut traseul pe care îl merită. Poate de aici au venit şi necazurile sale: "Nu era cu: «Sărut mâna, am venit şi eu... aş dori să difuzaţi...» De regulă refuza să meargă la emisiuni, dar, dacă venea, făcea mişto de persoana din faţa sa. El nu a mers pe avantaj în nici un context. Avea slăbiciunea de a face bine", conchide Andrei Partoş.
TOAMNA VINE DORUL. Mihai Petrescu i-a fost coleg lui Valeriu Sterian la Compania de Sunet în perioada 1990-1994. Muzicianul era vocalist şi instrumentist – chitară bas. Amintirile lui despre Sterian sunt cele ale unui prieten bun. "Când l-am cunoscut, mi se părea foarte în regulă, prietenos. Avea acel spirit ludic. El era rebel ca spirit, nonconformist. Era însă riguros când era vorba de muncă, de studio, dar îngăduitor în celelalte momente. În formaţie lucrul era foarte plăcut. Fiecare întâlnire cu Vali devenea în acelaşi timp un atelier de creaţie, dar şi o distracţie. Îmbinam într-un mod aparte utilul şi plăcutul. Vali ne era în primul rând prieten şi apoi mentor. Pot să spun că toamna mi-e tare dor de el. Tot anul mi-e dor de el, dar toamna şi mai mult."
Sofisticat
Buni prieteni în cuget şi-n simţiri: Dida Drăgan şi Vali Sterian. Amândoi născuţi în zodia Fecioarei. Au cântat pe aceeaşi scenă, în numeroase concerte. Iar muzica, stilul interpretativ aparte şi sensibilitatea artistică au încununat o frumoasă prietenie. "Artiştii sunt oameni aleşi de Dumnezeu!" Sunt cuvintele Didei Drăgan, care exprimă un mare adevăr. De aceea muzica bună şi artiştii valoroşi n-au vârstă. "Mi-e foarte dor de el. Tot timpul am în urechi piesa lui Vali Sterian: «Nopţi»: «Doamne, vino, Doamne...» El era poetul, băiatul deştept. Era un artist extraordinar. De altfel, generaţia mea a fost una extraordinară! Vali rămâne unic... Era deştept, sofisticat... Era greu să ţi-l apropii. Trebuia să te placă foarte mult", povesteşte cu nostalgie interpreta şi rememorează momentul în care i-a oferit un dar nepreţuit: o chitară Yamaha pe care şi-o dorea de foarte multă vreme într-o epocă numită "de aur", când o astfel de dorinţă a rămas la stadiul de vis pentru mulţi artişti. Se întâmpla în 1977. Dida Drăgan a plecat într-un turneu trei zile în Germania. I-a promis că la întoarcere îi va aduce mult dorita chitară. Şi nu orice fel de chitară. "A fost cel mai fericit din lume. A început să plângă. Nu îi venea să creadă că îi adusesem cea mai frumoasă «jucărie» din viaţa sa...", mai spune Dida Drăgan. (Luminiţa Ciobanu)Citește pe Antena3.ro