Amintiri din oraşul cu floare de tei

10 iulie 1951, localitatea Oancea, judeţul Galaţi. Data şi locul naşterii unui interpret cu har: Vasile Şeicaru. N-a copilărit în Oancea, ci în oraşul cu floare de tei: Galaţi.

Tata a fost jandarm, iar după ce s-a schimbat sistemul ar fi trebuit să fie miliţian. Nu s-a putut. În dosarul lui scrie că a devenit «element duşmănos» prin faptul că l-a slujit pe rege. Mama a urmat Liceul Industrial Casnic. Aveam poze cu ea îmbrăcată în străjer al regelui. Din păcate, acele fotografii s-au pierdut", spune cu o undă de nostalgie Vasile Şeicaru.

„Tata a muncit ca un rob să ne crească pe mine şi pe fratele meu, Aurel, care e cu 4 ani mai mic. Muncea fără să spună nimic. A devenit şef de echipă şi apoi muncitor calificat în sudură autogenă. Mi-aduc aminte că întotdeauna venea acasă cu 2 litri de lapte pe care îi primea, pentru că lucra în mediu toxic. Niciodată n-a băut vreo o gură din laptele primit. Ni-l aducea nouă", continuă Vasile Şeicaru pe firul amintirilor.

CREDINŢĂ. Artistul şi-a amintit apoi cum mama sa încerca, pe cât posibil, să-şi protejeze copiii de orice griji. În acelaşi timp îi învăţa să nu ceară nimic nimănui, să fie cre­dincioşi şi drepţi: „Întotdeauna ne spunea: «Să nu cereţi de la nimeni, niciodată, nimic!». Odată, cineva mi-a dat un colţ de pâine proaspătă, albă. Eu l-am luat şi mama m-a văzut. M-a chemat imediat înăuntru, mi-a făcut morală şi mi-a aruncat colţul de pâine în curte.

Mie mi s-a părut ciudat. Şi acum mi se pare ciudat. Mi-a spus: «Să nu mai ceri niciodată!». Însă toată lumea din perioada aceea trăia aşa. Exista respectul pentru Dumnezeu. Mergeam la biserică nu din obligaţie, ci pentru că aşa era felul nostru de a trăi. Mergeam nu pentru că trebuie, ci pentru că acolo era locul nostru. Cred că perioada copilăriei e foarte importantă. Bunul-simţ porneşte din interior, iar cei şapte ani de acasă ţi-i asumi."

JOCURI PERICULOASE. Pe lângă şotronul jucat de oricare copil, Vasile Şeicaru a fost protagonistul unor „bătălii" asemenea celor din filme. „Acum mâncam, acum ne duceam la joacă. Jucam şotron, dar aveam şi jocuri periculoase. Eu şi prie­tenii mei de joacă ne aflam într-un conflict cu ţiganii pe vremea aceea şi aveam adevărate încăierări pe un maidan. Ne confecţionam arme din lemn, din metal.

Căpetenia noastră avea chiar un cal, un mânz, erau bătăi care se lăsau cu vânătăi. Eram năbădăioşi, nu exista frică. Acum, când mă gândesc, nu-mi explic de ce ne jucam aşa! Cum participam la astfel de bătălii, pentru că eu sunt un tip total neviolent", adaugă Vasile Şeicaru.

PIONIER. Înainte de a-şi dori să cânte, Vasile Şeicaru a avut o mare dorinţă: să devină pionier. Îi admira pe colegii din clasele mai mari care purtau cămaşă albă şi cravată roşie. Abia aştepta să îi vină rândul! „N-am intrat din prima, pentru că nu exista nici un examen, după cum se ştie. Erau nişte liste pe care primii erau incluşi copiii şefilor de partid. Dar când s-a întâmplat am fost extrem de fericit. Am plecat în fugă de la şcoală. Învăţam după-amiaza şi se însera.

M-am dus acasă într-un suflet. Am alergat până în fundu' curţii, unde tata era în cocina porcului, făcea curat. Am strigat cât m-au ţinut bojocii: «Sunt pionier!». Iar porcul, speriat probabil de ţipătul meu, a călcat într-o băltoacă şi m-a împroşcat pe cămaşa albă, iar o picătură mi-a intrat în nas. Ţin minte şi acum mizeria aia. N-o s-o uit niciodată.

E ca un semn nevăzut care trece peste ani. Nu se poate şterge. Am început să scuip, a fost o scârbă foarte mare, dar cel mai rău lucru a fost faptul că mi-am murdărit cravata. Mi-a spălat-o mama, dar pur şi simplu nu mă mai puteam opri din plâns", spune artistul.

„Ne confecţionam arme din lemn, din metal. Căpetenia noastră avea chiar un cal, un mânz, erau bătăi care se lăsau cu vânătăi. Eram năbădăioşi, nu exista frică"
Vasile Şeicaru

„Am strigat cât m-au ţinut bojocii: «Sunt pionier!» Iar porcul, speriat probabil de ţipătul meu, a călcat într-o băltoacă şi m-a împroşcat pe cămaşa albă, iar o picătură mi-a intrat în nas"
Vasile Şeicaru