Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un fenomen editorial, rareori comentat ca atare, e înmulţirea manualelor pentru autodidacţi. Toate garantează un drum mai scurt spre profesionalizare şi succes, chiar şi în domenii unde drumul spre reuşită e întotdeauna lung şi adeseori lung cât viaţa. Cele mai solicitate sunt manualele care garantează succesul în arta picturii.
Au dispărut titlurile de tipul "Cum să devii pictor de marine în numai 12 lecţii" sau "Cum să pictez portrete în numai 18 lecţii", iar locul lor a fost adjudecat de titluri aparent mai simple, dar în fapt mult mai angajante, cum ar fi" "Am decis: voi fi pictor!". Înmulţirea modalităţilor de a învăţa, de a accesa un domeniu artistic îl obligă pe omul care vrea să înveţe la opţiuni. Alegerea drumului în profesie e tot o chestiune de talent. Unii aleg bine mereu, alţii aleg întotdeauna greşit. Odinioară, profesorii suportau greul opţiunii, iar elevul, care se rata, putea să dea vina pe magistru. Condiţia de autodidact e una de curaj. Într-un fel, cei mai mulţi dintre pictorii contemporani sunt autodidacţi, fiindcă profesorii îi învaţă nu să picteze ca ei, ca profesorii, ci altfel. Oricum, numai să fie altfel.
Pe internet şi în câteva expoziţii am dat de lucrările unui "independent" care, deşi ar avea motive să se facă ştiut, fiindcă lucrările sale sunt plăcute şi provocatoare, semnează ambiguu: 1855. Spun ambiguu, deoarece am putea crede că e vorba despre anul în care a fost executat tabloul, nu despre un pseudonim. Temele abordate sunt explicite şi atrăgătoare. Acest 1855 înfăţişează în pânzele sale fructe, frunze şi chipuri supradimensionate, cu un meşteşug esenţializat şi el. Ca şi numele ascuns, redimensionarea spre monumental a unor bunuri ale naturii înseamnă ceva. Ori, mai bine zis, altceva decât am fost obişnuiţi să credem că trebuie să însemne un tablou. E neîndoielnic că artistul ţinteşte la o relaţie foarte prietenoasă cu publicul. Reîmprietenirea cu marele public al muzeelor şi al galeriilor e o preocupare care îl onorează pe domnul 1855. În catalogul unei expoziţii cu 100 de pictori români tineri, la zece ani de la absolvire, am numărat 94 care declară că nu-i interesează publicul şi că tot ce contează în pictura lor e dezvăluirea eului de artist.
Altfel spus, nu i se mai oferă publicului producţia unui atelier, i se pune pe tavă chiar artistul. Pictorul e cel care se expune, iar tablourile nu au alt rost decât a-i desluşi gândirea artistică.
Orice prostie, când se generalizează, seamănă mult cu o înţelepciune. Dacă pictorul nu mai e condiţionat în nici un fel de un public, atunci de ce face expoziţii? Domnul 1855 tot o concepţie ţine să impună, doar că una care ameliorează o relaţie deturnată a creaţiei cu publicul. Arta secolului nostru, susţin foarte mulţi creatori contemporani – trebuie să zgâlţâie minţile, să răvăşească din temelii conştiinţele, să ne răsucească gândurile, să ne dea peste cap toate trăirile tradiţionale. Dar pentru asta avem cutremure, guvernări şi războaie. Dacă nici artiştii nu mai vor binele public, un bine elocvent şi confortabil, atunci, cine? Poate domnul 1855 şi alţi autodidacţi generoşi, asemeni lui.
Citește pe Antena3.ro
