1855

Un fenomen editorial, rareori co­men­tat ca atare, e înmulţirea ma­nu­­­­a­lelor pentru autodidacţi. Toate ga­rantează un drum mai scurt spre  pro­fesionalizare şi succes, chiar şi în domenii unde drumul spre re­u­şită e întotdeauna lung şi adeseori lung cât via­ţa. Cele mai solici­ta­te sunt manu­alele care garantea­ză succesul în arta picturii.

Au dispărut titlurile de tipul "Cum să devii pictor de marine în numai 12 lecţii" sau "Cum să pic­tez portrete în numai 18 lec­ţii", iar locul lor a fost adjudecat de tit­luri aparent mai simple, dar în fapt mult mai angajante, cum ar fi" "Am decis: voi fi pictor!". În­­mul­ţi­rea modalităţilor de a în­vă­ţa, de a accesa un domeniu ar­tis­tic îl obligă pe omul care vrea să înveţe la opţiuni. Ale­ge­rea drumului în profesie e tot o ches­­ti­une de talent. Unii aleg bine mereu, alţii aleg întotdeauna greşit. Odinioară, profesorii suportau greul opţiunii, iar elevul, care se rata, putea să dea vi­na pe magistru. Condiţia de au­to­didact e una de curaj. Într-un fel, cei mai mulţi dintre pictorii contemporani sunt autodidacţi, fiindcă profesorii îi învaţă nu să picteze ca ei, ca profesorii, ci altfel. Oricum, numai să fie altfel.

Pe internet şi în câteva ex­po­ziţii am dat de lucrările unui "in­de­pendent" care, deşi ar avea mo­tive să se facă ştiut, fiindcă lucrările sale sunt plăcute şi pro­vo­catoare, semnează am­bi­guu: 1855. Spun ambiguu, de­oarece am putea cre­de că e vorba despre anul în care a fost executat ta­blo­ul, nu despre un pseu­donim. Temele abordate sunt ex­pli­cite şi atră­gă­toa­re. Acest 1855 în­făţişează în pânzele sale fructe, frunze şi chi­puri supradimensio­nate, cu un meşteşug esenţializat şi el. Ca şi numele ascuns, redimensionarea spre monumental a unor bunuri ale naturii înseamnă ceva. Ori, mai bine zis, altceva decât am fost obişnuiţi să credem că trebuie să însemne un tablou. E neîndoielnic că artistul ţinteşte la o relaţie foarte prietenoasă cu publicul. Reîmprietenirea cu marele public al muzeelor şi al galeriilor e o preocupare care îl onorează pe dom­nul 1855. În catalogul unei expoziţii cu 100 de pictori ro­mâni tineri, la  zece ani de la ab­solvire, am numărat 94 care de­cla­ră că nu-i interesează publicul şi că tot ce contează în pictura lor e dez­vă­lu­i­rea eului de artist.

Altfel spus, nu i se mai oferă pu­blicului producţia unui atelier, i se pune pe tavă chiar artistul. Pic­to­rul e cel care se expune, iar ta­blo­urile nu au alt rost decât a-i desluşi gândirea artistică.

Orice prostie, când se gene­ra­lizează, seamănă mult cu o în­ţe­lepciune. Dacă pictorul nu mai e condiţionat în nici un fel de un public, atunci de ce face ex­po­zi­ţii? Domnul 1855 tot o con­cep­ţie ţine să impună, doar că una care ameliorează o relaţie deturnată a creaţiei cu publicul. Arta secolului nostru, susţin foarte mulţi creatori contemporani – trebuie să zgâlţâie minţile, să ră­vă­şească din temelii conştiinţele, să ne răsucească gândurile, să ne dea peste cap toate trăirile tra­di­ţionale. Dar pentru asta avem cutremure, guvernări şi războaie. Dacă nici artiştii nu mai vor binele public, un bine elocvent şi confortabil, atunci, cine? Poate domnul 1855 şi alţi autodidacţi generoşi, asemeni lui.