Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Au trecut şi Crăciunul, şi Revelionul. Este întâia zi de lucru din noul an. Un an în care trebuie să cadă trei redute: deficitul bugetar, deficitul de valoare adăugată şi deficitul de performanţă. Dacă vrem cu adevărat să ieşim din recesiune. Bilanţul îl vom face peste 12 luni, când vom trage linie, vom aduna şi vom vedea ce va fi rezultat. Partida începe însă astăzi, 3 ianuarie 2011. Cum deschidem?
Grea problemă. Populaţia e descurajată. Doi ani de recesiune au spulberat nu doar speranţele, ci şi iluziile. În plus, generaţiile României de astăzi, cu deosebire tineretul, în cea mai mare parte, nutresc convingerea că românii n-au vocaţia performanţei. Şi deci n-am avea de ce să ne mai zbatem. De fapt, descurajarea a fost starea generală a societăţii româneşti şi în 2010. Ar putea fi altfel în 2011? Dacă astăzi şi mâine, şi în zilele următoare, până când anul se va sfârşi, vom gândi aşa, vom fi pierduţi.
O altă variantă, cea optimă desigur, ar fi ca începând de astăzi, şi nu de mâine ori de poimâine, să ţintim sus, foarte sus. De altfel, este cunoscut faptul că proiectele mărunte nu pot să ducă decât la rezultate mărunte. Dar ţintind sus, am putea noi să şi ajungem acolo? Iar un răspuns afirmativ, dat acum, n-ar însemna că ne îmbătăm cu apă de la chiuvetă? Există totuşi o întrebare, desigur cardinală, ce ar putea fi un bun început pentru marea partidă a anului 2011. O întrebare ce conţine în esenţa ei şi răspunsul de care avem nevoie astăzi: dacă în Istoria României, în momente cruciale, alte generaţii au putut, noi de ce n-am putea?
Prin anii ’90, fiind în criză de identitate, tot căutam modele. Privirile clasei noastre politice se îndreptau când spre modelul suedez, când spre cel japonez. Ambele se dovediseră de succes în anii ’70-’80. Dar aceste modele, care se potriviseră societăţilor suedeze şi japoneze, dar nicidecum nu i s-ar fi potrivit celei româneşti, în anii ’90 pierduseră competiţia cu noua dinamică a lumii. Fără îndoială, nu ne-ar fi fost de nici un folos acele modele de care Suedia şi Japonia încercau deja să scape. Era însă de necrezut, pentru societatea românească şi pentru clasa ei politică mai cu seamă, că modelul cel mai bun, care să ni se potrivească într-adevăr, ni l-ar putea oferi propria noastră istorie. Nu în întregul ei, din nefericire, ci într-o secvenţă care a durat 50 de ani, de la Unirea din 1859 şi până aproape de Primul Război Mondial. Fiindcă România, în zorii capitalismului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a făcut un salt cu adevărat remarcabil. Atunci, plecând de jos, societatea românească a ţintit sus şi a ajuns sus.
Unirea de la 1859 o gândise şi o făurise o elită formată în jurul unor personalităţi care se întorseseră în ţară după strălucite studii în Occident. O elită călită în focul revoluţiilor de la 1848. Din rândurile ei, în neîncetată creştere, ieşiseră în evidenţă politicieni iluştri, de fapt se afirmase o întreagă clasă politică dominată de ideea unui mare proiect al României moderne.
Şi tot din rândurile acelei elite pragmatice se ridicaseră noii întreprinzători, oameni cu simţul onoarei şi cu responsabilitate profesională, ce reprezentau o garanţie atât pentru beneficiari, cât şi pentru furnizori. A contracta cu ei era o certitudine de îndeplinire corectă, în cele mai bune condiţii, a obligaţiilor asumate. Noua clasă de întreprinzători a pus bazele unui alt tip de climat al afacerilor, necunoscut până atunci la noi, manifestând o grijă ieşită din comun pentru lucrul bine făcut.
Un mediu politic, economic şi social dominat de şcoli bune, de societăţi de dezbateri şi, cu deosebire, de personalităţi strălucite, iată explicaţia firească a naşterii şi dezvoltării acelei preocupări vibrante pentru înălţarea ţării. Iar o dovadă că autorii proiectului României moderne au privit numai în sus o constituie ctitorirea unor clădiri reprezentative, cum sunt Palatul Băncii Naţionale, Palatul de Justiţie, Palatul CEC-ului, Ateneul Român şi multe altele, care să fascineze ochii privitorilor şi, totodată, să dea expresie rolului istoric al noului stat capitalist, aspiraţiei lui de integrare în clubul european care optase pentru modernizare şi dezvoltare. Şi, mai ales, să confere prestanţă şi autoritate noilor instituţii ale statului român modern: şcoala, băncile, forurile culturale, comunicaţiile, puterea judecătorească, puterea administrativă. Sunt, toate, perle de arhitectură ce au dăinuit peste timp, fiind fără egal, prin frumuseţea şi grandoarea lor, în Bucureştii de astăzi.
Citește pe Antena3.ro
Iată aşadar datele tabloului. Paradigma vremii. Ele sunt întărite de multe, de foarte multe detalii dintre cele mai semnificative, la care mă voi referi pe larg în comentariul de lunea viitoare.
