A doua zi

A doua zi, dis de dimineață, greșelile încropite pe fugă sau marile goluri din destin se văd cam de douăzeci de ori mai clar, la lumina nepăsătoare a unei ciorne de răsărit, dintr-un anotimp oarecare. A doua zi abia se șterg detaliile care încurcă ochii și de limpezesc într-un fel puțin obositor și puțin incandescent colțurile faptelor de ieri. Cât de mult am iubit, cât de repede am plecat, cât de curios am abandonat lupta, cât de greoi am pășit înainte, cât de lacom ne-am uitat înapoi, cât de albastru ne-am ținut de mână, cât de haotic am mișcat lumea în ritm de blues, cât de inteligent am ales nesomnul, cât de scurt ne-a fost drumul către casă, cât de cald am găsit în odaie, cât de introvertit ne-am privit în oglinzi, cât de ireal am zâmbit în întuneric, cât de original am făcut glume proaste, cât de cenușiu ni s-a topit cafeaua în artere, cât de cuminte am răspuns la telefonul care a uitat să mai sune, cât de apăsat am tras de clanță și de sacoul vecinilor de masă, cât de rebel ne-am apărat dreptul la apă și la felia de tort, cât de credibil am plâns în sinea noastră, așteptând să vină țărâna sau flacăra și să spele tot, cât de crud am râs la o poantă suflecată în mâneci, cât de ermetic ne-am stins țigara în podul palmei, cât de viscolitor am privit pe fereastră, căutând gutui și iubiri, cât de contagios ne-am jurat eternitate, urcând cu inima pe furiș către cele mai curate punți și porți, cât de bezmetic am dat cu degetele de clapele pianului dezacordat și cât de dezacordat am dat cu degetele de clapele pianului bezmetic, cât de convins am pus ștampila și cât de liberi am ridicat-o de pe hârtie.

A doua zi, pe ceața care se lasă către toate orașele, într-un marș bine pus la punct, se vede, paradoxal, tot mai bine cine suntem. Se simte, la fiecare foșnitură de articulație, de ce nu am avut curaj să cheltuim tandrețea și promisiunea, de ce nu ne-am făcut cumva timp să ne privim mai des în ochi, de ce nu am eliberat pe toate porțile durerile de cap care nici acum nu ne dau pace, de ce nu am mototolit mai repede scrisoarea din clasa întâi și biletul de pensie din ultima clasă, de ce nu am strâns cu mai mare convingere la piept câteva ierni și nenumărate zile de toamnă, de ce nu am pus mâna pe telefonul public înghețat la poalele blocului ca să spunem ce era de spus, cui era de spus, exact atunci când era de spus, de ce nu ne-am dat seama, măcar la netimp, că ceasurile joacă în grupele celelalte și că, inevitabil, mai devreme sau mai târziu, ne vor învinge.

A doua zi, ca după o eternitate de analize și de eprubete, ne dăm seama, de fapt, ce am făcut. Pe cine am ales, cu cine ne-am cules, câte erori am dres, de ce n-am înțeles... A doua zi, când cade ambajalul de pe fapte, rămânem singuri cu votul și cu conștiința. A treia zi, când se mai ia un strat, rămânem doar cu remușcările. A patra zi, cu zidul de protecție și mai subțiat, rămânem cu rosul unghiilor. Și tot așa, pe principiul foițelor de ceapă...