A fi pieton

Mersul pe jos, vechi de când lumea, e practicat de o bună parte din populaţia planetei noastre. A fost comparat în ultimele secole cu folosirea unui abac pentru a face adunări şi scăderi, cu un zbor în spaţiu pe spinarea unui măgăruş, cu o scuză pentru a pierde timpul. Multe limbi ale lumii îl descriu în cele mai diferite moduri, după ritm, ţel, viteză, efortul depus, folosind la fel de mulţi termeni ca beduinii pentru nisip, eschimoşii pentru zăpadă şi albanezii pentru mustăţi.

Dar sunt şi oameni care îl folosesc ca parte a procesului de creaţie. Un reprezentant al acestora este Geoff Nicholson, autorul britanic al volumului "Arta pierdută a plimbării" cu subtitlul "Istoria, ştiinţa, filozofia şi literatura mersului pe jos". Autorul, extrem de prolific, susţine că îşi compune romanele în timpul plimbărilor, în natură sau în mediul urban. Cu o vastă experienţă de pieton, el rezolvă încurcăturile din conflict, caracterizarea personajelor, pregăteşte surprize pentru viitorii cititori. Îi place să se plimbe. Pe jos.

Nu este singurul care atacă acest subiect. Lumea ştiinţei s-a îmbogăţit de curând cu un nou domeniu, psihogeografia. Creatorul ei, Guy Debord, o defineşte ca fiind "studiul legilor precise şi al efectelor specifice ale mediului geografic, organizat sau nu, asupra trăirilor afective şi comportamentului persoanelor". Sună pretenţios, dar plimbarea e plimbare oriunde, în locul de parcare al unui mare magazin sau pe o faleză asaltată de valurile mării.

Cartea conţine tot felul de informaţii de negăsit altundeva. Poetul Wordsworth a parcurs (pe jos, evident) cam 300 de mii de kilometri. În limba norvegiană există 50 de cuvinte legate de mers. Peste 40% dintre pietonii accidentaţi de automobile erau în stare de ebrietate. În Hollywood există zone strict supravegheate de poliţiştii comunitari pentru a preveni o acţiune ilegală, urinarea în sânul naturii.

Marele compozitor Erik Satie îşi compunea muzica plimbându-se. "Înainte de a compune o piesă mă învârt în jurul ei de câteva ori, acompaniat de mine însumi", spunea compozitorul. Aşa au fost create "Patru piese în formă de pară", "Gymnopediile" şi chiar "Sonata birocratică". Primul război mondial avea să-i afecteze aproape ireparabil capacitatea creatoare, felinarele de pe străzi erau stinse şi nu putea să-şi noteze ideile... Un calcul amuzant şi ingenios îi permite lui Nicholson să o suspecteze pe prozatoarea Virginia Woolf. În romanul care poartă numele eroinei "Mrs Dalloway" este descrisă o plimbare care nu ar fi putut avea loc în timpul descris de către autoare. Să fi folosit doamna Dalloway un taxi? Nu vom şti niciodată.

Mersul pe jos ajunsese la o mare înflorire în secolul 19 ca sport numit pedestrianism. Se făceau pariuri, se stabileau recorduri, pietonii îşi dovedeau iubirea umblând pentru cele care le stârneau sentimentele. Nu numai atunci. Prin anii ’70 ai secolului trecut, Sebastian Snow a circulat peste 14 mii de kilometri, de la Tierra del Fuego (extrema sudică a Americii Latine) până la canalul Panama. Un alt pieton a străbătut Anglia de la un cap la altul fără să se simtă jenat de nuditatea sa totală.

O performanţă remarcabilă din toate punctele de vedere a fost obţinută de unul dintre cele mai iubite personaje ale cinematografiei germane contemporane, Werner Herzog. Obsedat de găini şi cocoşi, care apar în nu mai puţin de opt dintre filmele sale, Herzog este şi eroul poveştii cu gheata pe care a mâncat-o în urma unui pariu. E drept că a refuzat să mănânce şi talpa, asimilată cu oasele unui animal.

În 1974, Werner Herzog a parcurs pe jos distanţa dintre München şi Paris, convins că asta o va ajuta să se vindece pe prietena lui, Lotte Eisner, istoric de film, pe atunci grav bolnavă. Spre bucuria grupului de prieteni care pusese la cale acţiunea, Lotte a mai trăit aproape zece ani.

Am cochetat cândva cu ideea de a-mi  face cărţi de vizită, care sub nume, în loc de titluri profesionale sau academice, să afişeze un singur cuvânt, pieton. E de la sine înţeles că am renunţat să-mi pun în aplicare această intenţie, cam livrescă, doar nu era să-l imit pe Ferrante Palla  care se prezenta "om liber". La urma urmei, liber nu eram şi pieton devenisem numai de nevoie, nu din ideologie. M-am mulţumit să declar cui avea chef să mă asculte că sunt singurul comentator de curse de automobile care nu a condus niciodată o maşină. Era suficient. Atâţia ani am practicat acest sport fără să ştiu. Ca Monsieur Jourdain, care făcea proză. Involuntar.