A fost odata ca niciodata

"Merita poate o mentiune si distopia feminista "Povestea servitoarei" in care Margaret Atwood imagineaza un viitor de dupa holocaustul nuclear in care putinele femei ramase fertile sunt plimbate prin locuintele notabililor vremii si folosite doar pentru reproducere. Femei de prasila..."

Vara acelui an a fost vara lecturilor interzise. In doar cateva saptamani am citit eseul "Despre vis" al lui Freud (transformat mai apoi in monumentala "Interpretare a viselor"), "Procesul" lui Kafka si "1984" al lui Orwell. Am invatat un cuvant nou, "distopie", opusul utopiei, acea lume ideala imaginata de Platon in "Republica", de More in "Utopia", de Campanella si de multi altii. Distopia putea fi definita foarte simplu: Iadul pe Pamant, precum lumea din "1984".

Pana atunci cunoscusem satira politica, citisem "Calatoriile lui Gulliver" (Swift), "Robinson Crusoe" (Defoe), "Divina Comedie" (Dante) cu toti dusmanii in Infern si cu toti prietenii in Paradis, incepusem sa inteleg rolul intervalului de timp dintre creatie si lectura, e din ce in ce mai greu sa asociezi povestea cu istoria politica a vremii ei, descifrasem in parte relatia operei cu revolutiile mai mult sau mai putin izbutite, Swift si Defoe se aflau la o buna bucata de vreme dupa epoca lui Cromwell, Voltaire scrie "Candide" la cativa ani dupa Revolutia din Franta.

Mai aproape de vremurile noastre, lucrurile sunt ceva mai complicate. Oare Lewis Carrol scria un soi de satira antiregalista in "Aventurile lui Alice" sau incerca doar sa se adreseze copiilor de teama ca adultii ii vor percepe mai usor destramarea interioara? Sa fi fost Kenneth Grahame un satirist politic sau este "Vantul prin salcii" (1908) doar o povestire care sa stimuleze imaginatia preadolescentilor? Greu de stiut.

Si mai aproape de noi, lucrurile par sa devina ceva mai clare. Profund dezamagit de Revolutia din Octombrie, Evgheni Zamiatin scrie in 1922 romanul "Noi", sursa serioasa de inspiratie (gurile rele folosesc cuvantul plagiat) pentru Huxley ("Minunata lume noua") si chiar pentru Orwell cu al sau fioros "1984". Romanul lui Zamiatin, al carui erou principal, un constructor de rachete, nu mai are nici macar un nume uman, ci este desemnat de indicativul D-503, ne transporta intr-un viitor totalitar, cu nimic mai bland sau mai bun decat cel al lui Orwell sau cel al lui Huxley, in care libertatea individuala nu mai este nici macar o amintire, in care subiectul represiunii isi iubeste tortionarul. Freud vorbea candva despre identificarea cu agresorul, secolul al XX-lea a trait sindromul Stockholm, dragostea ostaticului pentru rapitor.

Tolkien incepe si el cu povesti aparent destinate copiilor, cu eroi precum admirabilul Bilbo Baggins ("The Hobbit"), dar ajunge la mari alegorii politice in trilogia "Stapanul inelelor". Un alt autor, azi aproape uitat, Richard Adams, scrie fabule politice, intesate de aluzii la lumea moderna, unele dintre ele ajunse desene animate ("Cainii molimei"), altele ramase in regiunea incerta aflata intre proza pentru copii si restul literaturii, "Watership Down" (1972), poveste incantatoare si aproape intraductibila a aventurilor unui grup de iepuri pe campiile Angliei.

Merita poate o mentiune si distopia feminista "Povestea servitoarei" in care Margaret Atwood imagineaza un viitor de dupa holocaustul nuclear in care putinele femei ramase fertile sunt plimbate prin locuintele notabililor vremii si folosite doar pentru reproducere. Femei de prasila...

Asa cum ar merita cu siguranta o mentiune si faptul ca distopiile semnificative ale ultimelor decenii au aparut in buna parte in domeniul SF. Doar cateva exemple: "Fahrenheit 451", ocazie pantru Ray Bradbury de a ne oferi un viitor in care pompierii incendiaza biblioteci, "Portocala mecanica" in care Anthony Burgess isi demonstreaza, printre multe altele, virtuozitatea lingvistica inventand un argou ruso-britanic, perfect adecvat viitorului ultraviolent, multe dintre scrierile lui Kurt Vonnegut, mai ales "Piano Player" cu lumea sa dominata de fundamentalismul religios.

Ciudat, poate putin cam trist, dar imposibil de evitat un fapt, tendinta satirei politice, fie ea si distopie, de a deveni literatura pentru copii o data cu trecerea timpului. Refuz sa cred, orice ar fi, ca peste multi, foarte multi ani, o ipotetica stra-stra-stranepoata isi va distra copiii inainte de culcare citindu-le o poveste care incepe cu fraza: "Era o dimineata rece, senina, de Aprilie", care des-chide textul monstruos de plauzibil al romanului "1984", trista capodopera a lui George Orwell.