x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

A murit pentru că avea umor

0
Autor: Ion Cristoiu 28 Sep 2008 - 00:00
A murit pentru că avea umor


BILANŢ RUTIER  ●  UN PANOU AL POLIŢIEI L-A BĂGAT ÎN MORMĂNT
Vasile Baraboi, băiatul lui Culai Baraboi, din Vintileasa Deal. Plecat din sat cu ani în urmă, a murit izbindu-se de un stâlp din marginea drumului european Bucureşti-Iaşi.



BILANŢ RUTIER  ●  UN PANOU AL POLIŢIEI L-A BĂGAT ÎN MORMĂNT
Vasile Baraboi, băiatul lui Culai Baraboi, din Vintileasa Deal. Plecat din sat cu ani în urmă, a murit izbindu-se de un stâlp din marginea drumului european Bucureşti-Iaşi. Potrivit anchetei, Vasile Baraboi nu adaptase viteza la condiţiile de trafic. O asemenea cauză se întâlnea, de regulă, când carosabilul era ud sau vizibilitatea era redusă, din cauza ceţii. Aşa ştiau cei din Vintileasa, care aflară ştirea la TV, transmisă de la faţa locului de reporteriţe vinete de frig, bătute de vânt, gâfâind de spaimă că se vor bâlbâi de emoţie. De fapt, nu reporteriţele spuseseră asta, ci un şăpcăliu de agent de circulaţie, care şezuse până atunci câţiva paşi mai încolo, gata să deschidă gura doar când cel de la cameră, un puştan căruia abia îi dăduseră tuleiele, avea să-i facă semn. Mai târziu, când proprietarul camionetei se interesă de întâmplare (voia să-şi recupereze banii), se află şi în ce constau condiţiile speciale de trafic. Între Buzău şi Focşani, la ieşirea dintr-o curbă periculoasă, Poliţia rutieră plantase un panou uriaş, pe care scria cu litere mari, de un roşu aprins: “Vă felicităm c-aţi scăpat cu viaţă! În curba pe care tocmai aţi depăşit-o, s-au înregistrat 10 accidente cu morţi şi răniţi.

Dând cu ochii de panoul aşezat acolo peste noapte, Vasile Baraboi se apucă să-l citească cuprins de mare haz. Nu-i lipsea simţul umorului. Neatent, intră cu maşina într-un stâlp. A doua zi, dimineaţă, pe panou apăru corectura corespunzătoare: “11 accidente cu morţi şi răniţi.

Televizor cu purici

Televizorul, care transmitea un meci de Cupă, se umplu de purici. Mai întâi tabela se lungi şi se lăţi, ca şi cum ar fi căutat cea mai bună formulă de a plesni, după care dispăru pentru a lăsa loc puricilor. Pavel Câmpureanu înjură furios:

– Iar a pus ăla aparatul în priză! Ăla era Mugur Carpaci, vecinul din spatele casei. Îşi meşterise în cramă un aparat cu diode cu care pretindea că transmite mesaje în Cosmos, către o planetă din afara sistemului solar pe care avea un văr. Ori de câte ori îl vâra în priză, pe o rază de un kilometru televizoarele făceau purici. Cei din Vintileasa-Deal se chinuiră zadarnic să-l blocheze. Nici primarul nu reuşi mare lucru, deşi îl ameninţase că atentează la Siguranţa Naţională transmiţând secrete de stat unor puteri străine. Mugur Carpaci nu voi nici în ruptul capului să intre în dialog cu alte civilizaţii doar când se transmiteau emisiuni pe care nu le urmărea nimeni, ca, de exemplu, talk-show-ul: Avem bani. Cum îi cheltuim? Era o emisiune în care câţiva tipi bine dispuşi îi învăţau pe telespectatori ce să facă cu banii. Cei din Vintileasa urmăriră doar prima ediţie. Titlul îi făcuse curioşi. La a doua nu se mai uitară.

Păi, să ne spună cum se fac banii, că asta nu ştim, nu cum se cheltuiesc. Pentru aşa ceva nu-i nevoie de nici un profesor.

Cei cinci

Cei cinci se întorseseră în sat din America, după ce eşuaseră în căutare de lucru. Doar unul dintre ei îşi găsise un loc de muncă la un restaurant de pe Brodway, unde trebuia s-o facă pe clopoţelul de la uşă. Nu-l ţinură mult. Îl dădură afară pe motiv că avea momente când nu era clopoţel – vioi, să-ţi dea optimismul necesar halirii –, ci clopot de înmormântare, ceea ce alunga clienţii.

Nu ştiu cum se făcu, probabil că unul dintre ei se îmbătă, dar se apucară să se laude c-au dat mâna cu preşedintele american. Lucrau la un chioşc de pe Strada 5 – ziceau ei – şi preşedintele se oprise să ceară un suc şi pentru că-i dădură unul potrivit, nici prea cald, nici prea rece, le întinsese mâna la plecare.

De cum auzi, prefectul judeţului, aflat în buza campaniei electorale, hotărî să-i răsplătească. Le dădu, într-o ceremonie transmisă în direct de televiziunea judeţeană prin cablu, diploma care atesta că dăduseră mâna cu cel mai puternic om al planetei. Într-o parte şi-n alta, diploma avea desenate stema ţării şi stema judeţului. Sus, deasupra cuvântului Diplomă, se strângeau călduros două mâini simbolice: una mai mare, ca de canotor, a preşedintelui, şi cealaltă mai mică, de poetă care n-a debutat încă, a posesorului Diplomei. Diferenţa asta o impuse prefectul: Nu se poate ca nişte inşi fără căpătâi să aibă aceeaşi mână ca şi preşedintele Americii.

Vrăjitoarea Pruna Neagră

Peste câţiva ani de la întâmplarea de faţă, ieşită la pensie, profesoara de geografie avea să dea lovitura, făcându-se vrăjitoare sub pseudonimul Pruna Neagră. Mai întâi, îşi plantă la poartă, pe şoseaua Floreşti-Vidra, un panou uriaş, informând pe cei care urcau în munţi sau se coborau din munţi că acolo locuieşte vrăjitoarea Pruna Neagră. Ca să fie mai convingătoare, pusese pe un nepot de soră cu talent la lucru manual să închipuie o vrăjitoare râzând cu gura până la urechi. Dăduse apoi un anunţ în ziarul judeţean: “Vrăjitoarea Pruna din Vintileasa dinspre Munte, Născută cu dar de la Dumnezeu, ajută prin iarba fiarelor, rezolvă în şapte zile orice problemă de farmece, dragoste neîmpărtăşită, afaceri proaste, beţie, impotenţă, împreunează iubit-iubită şi invers, vindecă de patima băuturii, aduce prosperitate în afaceriì La un an după aceea, făcu să apară un nou anunţ, izvorât din realităţi: “Vrăjitoarea Pruna Neagră, din Vintileasa dinspre Munte Rezolvă pe păgubiţii de la jocul Caritas.”

Nu exista localitate în judeţ care să nu fi fost lovită de prăbuşirea jocului piramidal Caritas, înfiinţat de un felcer, care fugise cu o parte din bani peste graniţă şi acum era căutat zadarnic prin Interpol.

Poliţistul cerşetor

Inspectoratul General de Poliţie a arestat un ins care cerşea dându-se drept ofiţer de poliţie cerând ajutor pentru înmormântarea unui coleg.

Lumea nu prea se înghesuia să vâre mâna în buzunar la astfel de cereri.

În cazul ăsta însă, toţi cei la care apela escrocul se grăbeau să dea.

Specialiştii Direcţiei de crimă organizată şi antiterorism se munciseră o groază de vreme pentru a dezlega misterul.

Direcţia de Investigare a stărilor de spirit, Departamentul Zvonuri, Superstiţii, Ipoteze, solicitată de către IGP, se puse şi ea pe treabă. La capătul unei cercetări complexe, incluzând ample studii de teren, se ajunse la concluzia că falsul ofiţer se baza pe un fenomen de psihologie a poporului român denumit de specialişti: sindromul lui nimic nu merge în ţara asta! Când escrocul îi zicea celui agăţat – de regulă o persoană matură, cu o anume conştiinţă civică, dar, mai ales, cu o puternică baterie de păreri proprii – ştiţi, am vrea să ajutăm familia unui coleg, nu are bani de înmormântare, totul spus pe un ton timid, şovăitor, de ins profund jenat că trebuie să facă aşa ceva, respectivul reacţiona imediat: Aha! nu v-am zis eu că totul se duce de râpă în ţara asta? uite, a ajuns să ceară de pomană până şi Poliţia! Şi tot bodogănind aşa, vâra mâna în buzunar. Nici nu se mai uita la sumă, cum ar fi procedat dacă i s-ar fi cerut bani pentru un bolnav de cancer sau pentru un copil genial care are nevoie de o vioară ca să ajungă un nou Enescu. În tot acest timp, falsul ofiţer nu zicea nici da, nici nu. Se păstra într-un echivoc suficient de vizibil ca să fie interpretat drept încuviinţare.

Înţepat de albină

Grigore Cumpănă, nepotul lui Tache Cumpănă, fusese înţepat în limbă de o albină în timp ce bea o bere la terasă. Socotind c-ar putea scoate ceva bani, el dădu în judecată firma producătoare: un milion de dolari despăgubiri morale. Un avocat din Bucureşti îi făgăduise că va scoate cel puţin 300.000 de dolari, din care el urma să ia jumătate drept comision. Firma îşi convocă de urgenţă avocaţii. La proces, aceştia se prezentară cu preşedintele Secţiei de entomologie a Academiei. Apelând la Tratatele aduse la Tribunal cu o camionetă, specialistul (întâmplător, îşi dăduse doctoratul în albine) demonstră că albinele sunt atrase de tot ce e lichid dulce, nu numai de cel numit bere. În consecinţă, susţinea el, stârnind admiraţia întregii săli de judecată, dacă e vorba de despăgubire, ea trebuie dată de toate firmele care produc bere, sucuri, dulceaţă, într-un cuvânt, lichide vâscoase.

Până la urmă, din toată tărăşenia, Grigore Cumpănă se alese doar cu o poreclă: Albinel.
Citeşte mai multe despre:   istoria ca telenovela

Serviciul de email marketing furnizat de