Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Îi simţi lipsa soţului tău", o întreba un bărbat tânăr pe bătrâna menajeră a tatălui său, căreia îi murise soţul de câţiva ani. "Ah, soţul meu tăcea tot timpul. Stătea în fotoliu şi se mişca din când în când ca să scuipe. Acum vorbesc cu fotoliul şi fotoliul tace, dar... nu scuipă", a răspuns femeia! Asta-i o scenă dintr-un film, căruia nu i-am reţinut titlul, dar rolurile principale – vreo patru la număr – erau populate cu mari actori. În fiecare seară menajera – altfel o femeie zdravănă la minte şi foarte pragmatică – îi povestea fotoliului ce se întâmplase în timpul zilei. Bătrânul căreia îi făcea menajul era, de asemenea, o fiinţă gen "omul de piatră". Când cineva l-a compătimit pentru pierderea fiului său în război, bătrânul a răspuns răspicat: "Eu n-am pierdut nimic, absolut nimic, fiul meu a pierdut". Acest bătrân, căruia un alt fiu îi intuieşte bunătatea sufletească şi măreţia abia în clipa morţii, obişnuia să spună că "dacă evenimentele vieţii se obosesc să se întâmple, atunci eu trebuie să fac un efort de acceptare a lor".
Iată, personajele acestea nu au sentimentul "absenţei" celorlalţi şi nu se prăbuşesc emoţional în faţa unor pierderi umane, pe care noi le vedem incacceptabile. Nu discutăm astăzi despre pierderi majore prin dispariţia fizică a unui partener de viaţă, cât punem în discuţie doar "sentimentul absenţei unei fiinţe iubite" din viaţa noastră, dobândită prin despărţire, separare sau prin depărtare. Sentimentul că ne lipseşte ceva atunci când ne despărţim de un om iubit, sentimentul de gol, de părăsire, de abandon devine periculos în timp, iar întârzierea noastră în braţele-i unduioase şi grele nu face decât să ne aducă mari prejudicii psihologice. Există copii care rămân marcaţi de acest sentiment al absenţei iubirii, ca o consecinţă a despărţirii părinţilor. Ceva lipseşte când cineva lipseşte, dar aceasta este o percepţie, pe care personajele amintite o compensează simbolic, aşa încât ele nu mai trăiesc sentimentul că le lipseşte cineva sau ceva. De fapt, când tu eşti, lipseşte doar ceea ce percepi ca absent. Iar această percepţie a "absenţei subiectului iubirii" devine izvor de suferinţă, de cădere psihică şi, din nefericire, o traumă greu de învins. Chiar şi atunci când ea pare învinsă, chiar atunci când pare că ne-am distanţat, ne-am detaşat, nu ne mai afectează absenţa unui om care-a fost important pentru noi, sentimentul prelungit al absenţei trăite în sufletul nostru rămâne ascuns în inconştient. Aş zice că acesta-i adevăratul pericol al întârzierii în sentimentul absenţei iubirii sau absenţei omului iubit. Acesta-i preţul năprasnic şi greu pe care-l putem plăti pentru simplul fapt că am luat prea mult în serios o despărţire de cineva drag.
Ar trebui să exersăm încă din copilărie percepţiile optimiste, în mod special în privinţa relaţiilor de dragoste, pentru ca acest sentiment al despărţirii, al absenţei celui iubit, al sentimentului de a nu fi întregi fără alticneva să nu ne ţină captivi în el în aşa manieră încât să căutăm apoi o viaţă – inconştient, bineînţeles – parteneri ce se vor dovedi mereu absenţi. Dacă vom fi atraşi în relaţii cu persoane căsătorite sau implicate în alte relaţii serioase, dacă vom fi din nou abandonaţi sau respinşi şi dacă asemenea relaţii se repetă ostentativ ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu ne însoţeşte un tipar mental "al absenţei". Să căutăm în istoria noastră amoroasă suferinţa pricinuită de o despărţire şi să modificăm gândurile care au creat tiparul cu pricina. În acelaşi timp, să le spunem celor tineri că sfârşitul unei relaţii de dragoste nu este sfârşitul iubirii, toţi trăim despărţirile, suferinţele, toţi abandonăm şi suntem abandonaţi până când vom întâlni fiinţa ce ne va sta alături pentru tot restul vieţii. O dragoste pierdută nu-i ultima şi, dacă nu-i ultima, atunci să ne bucurăm mai mult pentru iubirea ce va veni decât să suferim prea mult pentru cea care a plecat. Trecerea lucrurilor şi a oamenilor prin viaţa noastră este firească; nefiresc este faptul că nu acceptăm trecerea la fel ca personajele menţionate şi, din pricina asta, ne prelungim suferinţa. Uneori o ducem prin toată viaţa şi de aceea iubim mereu oameni "puţin absenţi" sau ne îndrăgostim de ei doar dacă pot "lipsi", fie şi parţial, din povestea noastră de dragoste. "N-am pierdut nimic, nimic nu-mi lipseşte"; iată o percepţie care ne poate face sănătoşi emoţional şi deschişi pentru iubirea care va veni şi va fi... mai frumoasă.
