Acasă

Îmi place să-mi văd prietenii în casă. La ei, la mine, dar în casele noastre, nu la cârciumă, la cafenea sau la club. Şi nu de ieri, de azi, ci de ani buni, de când am descoperit ce minunat e să ai o casă care să arate a "acasă". În mod cert, un "acasă" nu ţine de mărimea spaţiului sau de multitudinea de obiecte înşirate mai mult sau mai puţin cu gust, ci, exact ca la oameni, de personalitatea acelui loc, de senzaţia în care te învăluie, ba chiar de misterioasele încăperi cu uşa închisă în care tare ai vrea să ştii ce se ascunde...

Îmi plac casele care spun o poveste despre oamenii care le locuiesc. Nu obişnuiesc să mă extaziez în fatza obiectelor premiate la concursurile de design, decât dacă ele s-au nimerit în decorul acelei case de parcă au fost acolo dintotdeauna. Mi-am vizitat mulţi prie­teni în casele lor şi ador locurile în care pot sta rela­xată, ca la mine acasă, pentru că totul e făcut cu gust, cu inteligenţa folosirii spaţiului, cu grija pentru atmosfera caldă şi primitoare, nu pentru schema decupată din showroom-ul de mobilă.

Aşa cum femeile prea accesorizate şi pe alocuri neasortate te deranjează estetic şi le poţi imediat categorisi, aşa şi casele pot "vorbi" despre oamenii care le locuiesc.

Fiecare are o casă a visurilor sale, dar până ajungem la nivelul preţului ei de pe piaţă, toţi putem să ne construim universul în care trăim, în care iubim, mâncăm, dormim, creştem copii, visăm, citim, dormim...
Dacă ar fi să fac un top al calităţilor unei case perfecte, aş aşeza pe primul loc curăţenia din ele. Nu neapărat ordinea desăvârşită, cu o simetrie aproape stranie a obiectelor, ci acelea în care simţi că se deschide zilnic fereastra, că praful e şters şi oglinzile-s lustruite... Apoi, culorile...

Culorile unei case sunt precum cele folosite în tablourile valoroase - cu cât mai puţine şi mai nuanţate, cu atât mai expresive. Confortul, care înseamnă pentru fiecare acel colţ de rai din casă, în care poţi sta, cât vrei, tu cu tine... Lumina... Cât de importantă e lumina într-o casă... Am învăţat asta din televiziune, unde chipurile oamenilor sunt luminoase şi frumoase, pentru că sunt bine puse în valoare de o lumină care cade din unghiuri favorabile, nu din tavan... Le-aş spune tuturor femeilor că lumina din tavan face cearcănele mai adânci şi ridurile mai vizi­bile, că neonul îmbătrâneşte, că prea multă lumină te duce cu gândul la o sală de operaţie, nu la o casă primitoare şi cochetă...

În casele noastre ar trebui, mai întâi de toate, să fie pace, tihnă şi zâmbet. Abia apoi mobilă, covoare, obiecte (prea multe obiecte, din păcate)... În casele noas­tre ar trebui să trăim cel puţin câte doi oameni mari, care se iubesc şi iubesc să simtă un "acasă" ca ei...