Acceleratul cu năbădăi (I)

LA GARĂ  •  TOATĂ LUMEA ALEARGĂ ÎNCOLO ŞI ÎNCOACE.
Gara de Nord. Cinci minute înaintea plecării trenului. La intrare s-a instituit un control sever, potrivit: Nu intră nimeni fără bilet de tren sau de peron. Nici măcar primăvara. Un ins înalt şi cu gâtul subţire îţi dă mai întâi biletul. Când tocmai te întrebi ce să faci cu el, dacă n-ar fi mai bine să-l înghiţi, tipul ţi-l smulge din mână şi îl rupe, fără nici o satisfacţie deosebită.

Câţiva paşi mai încolo, stă un alt ins, scund şi cu şapcă roşie, care pune stavilă valului de inşi fără bilet. Cum unde mă duc? Mă duc numai până aici, la peron, şi mă întorc imediat. Care bilet? Ai înnebunit, nene?! Mă grăbesc, te salut!  Jumătate dintre cei grăbiţi se întorc, la cel înalt şi cu gâtul subţire şi-şi iau bilet. Cealaltă jumătate încearcă să-l intimideze pe cel scund şi cu gâtul gros. – Ştii cine sunt eu? Acuma te bag în pământ. Te-aş ruga frumos să fii politicos. Dumneata ai şef, ia chemă-l imediat! Cel scund şi cu şapcă roşie nu se lasă. Neclintit, îi trimite înapoi pe fiecare. Fluturând din când în când şi stindardul unei amenzi usturătoare. Pe loc!

Un tabel electronic anunţă, la capătul fiecărui peron, trenul, ruta, ora plecării sau a sosirii, întârzierea. Deasupra Ghişeului Informaţii un uriaş tabel îi ţine la curent pe călători, de la zeci de metri distanţă, cu Plecările şi Sosirile. Şi cu toate acestea toată lumea ţine morţiş să se intereseze la Ghişeu. Coada de aici pare fără sfârşit. – Când am tren spre Craiova? întreabă o femeie cu un batic ţipător, împingând cu piciorul o târnă din care scot capul câteva gâşte vesele la gândul că s-a produs o schimbare în viaţa lor. – Acceleratul 121 linia 5, ora 0:30, răspunde în microfon cea de la Informaţii, o tânără tunsă scurt şi cu un nas cât un cartof, de care ea însă nu e complexată. Stă uşor răsucită într-o parte, cu mâna pusă semeţ în şold. E limpede distanţa uriaşă dintre ea şi muritorii din faţa ghişeului. De aceea şi răspunde laconic, uşor batjocoritor.

Când am tren la Craiova?, se interesează, trăgându-şi de pe cap căciula, ca şi cum ar intra în biserică, un moşnegel rebegit. – Acceleratul 121, linia 5, ora 0:30, îi răspunde tânăra vioaie, fără să ţină cont că a mai spus asta de vreo sută de ori până acum. Ca să întrebi trebuie să-ţi apropii gura de striaţiile unui microfon fixat în sticla ghişeului. E ca şi cum ai depune acolo cuvintele. Răspunsul tinerei se aude la vreo cincizeci de metri distanţă. Îl aud şi cei care nu merg la Craiova şi, între noi fie vorba, nici nu vor merge vreodată, deoarece ei sunt din Paşcani.

Cu toate acestea, îşi spun:

– Ia te uită, acceleratul de Craiova pleacă de la linia 5! Niţel surprinşi, de parcă ar fi aflat că există un Triunghi al Bermudelor.

Următorul, un tânăr înalt şi subţire, se cocârjează pentru a putea vorbi. – Când am tren la Craiova? – Acceleratul 121, linia 5, ora 0:30 şi tot aşa până la 0:35, când clipirea luminiţelor roşii de pe tabelul de la capătul peronului anunţă că trenul a plecat.

Peronul din jurul ghişeului s-a pustiit. Pentru câteva minute doar, pentru că la orizontul mersului pe calea ferată s-a ivit un alt tren. Personalul de Vatra Dornei. Plecarea lui e amintită de toate afişele electronice ale Gării de Nord. Cu toate acestea, întrebarea "Când am tren spre Vatra Dornei?" se scurge ritmic prin faţa ghişeului.

Şirul e întrerupt de-o întrebare mai aparte. – Nu vă supăraţi, se ploconeşte, pentru a ajunge la microfon, un bărbat între două vârste, cu aerul unui om nebărbierit de câteva zile, la acest tren unde se află locomotiva? Tânăra tunsă scurt îşi întrerupe brusc turuitul mecanic. Pe faţa ei se iveşte acea lumină largă, care arată că un om gândeşte sau, mă rog, e pe cale s-o facă. – Auzi, nu te supăra nene, în ce parte o ia trenul? Încolo, spre luminile ale verzi sau încoace, spre noi, care stăm acum de vorbă? Nebărbieritul stă pe gânduri câteva clipe. – Spre luminile verzi, răspunde el triumfător. – Păi vezi, îl lămureşte didactic tânăra tunsă scurt, dacă trenul o ia încolo unde poate fi locomotiva? Omul şovăie un pic. Apoi lumina înţelegerii izbucneşte ca o scurtă vâlvătaie pe chipul său: – În faţă! – Păi vezi, încheie scurt funcţionara. – Altul la rând.

De-a lungul şi de-a latul peronului, fierbere ca înaintea unui bombardament cu mitraliere de la joasă înălţime. Toată lumea aleargă încolo şi încoace. Fără motiv, fireşte. Cei din vagoane, ieşiţi la ferestre, zbiară la cei rămaşi pe peron. Cei rămaşi pe peron zbiară la cei de la ferestre. Un tramcar sigur pe el îşi taie drum prin mulţime folosind în acest scop un clopot ca de catedrală. Are cinci platforme, toate goale, cu excepţia celei din mijloc, pe care stă, păzit cu blândeţe de un soldat, un sac legat la gură, strict secret, pare-se. Plictisit din cap până în picioare, un ins într-un halat albastru spălăcit plimbă încolo şi încoace o mătură cu coadă lungă. Un nor de praf se ridică încet, dar sigur, în aer constrâng doamnele să se strâmbe protestator. Trec inşi cocoşaţi de geamantane grele, legate cu sfoară, să nu se destrame sub presiunea lucrurilor dinăuntru. Femei în fuste de stambă, cu genunchii goi, duc în braţe copii plictisiţi, cu capul mare. Zeci de inşi, sute, intră şi întreabă conductorul tot felul de prostii. Acesta e vagonul nr. 5? Dar vagonul nr. 10 unde e? Vagonul nr. 10, pe care scrie nr. 10, e chiar în faţa celui care întreabă. Trenul acesta merge la Suceava? La capătul liniei, tăbliţa indicatoare spune limpede, graţie culorii roşii: Bucureşti-Suceava. Pe fiecare vagon scrie cu verde: Bucureşti-Suceava. Totuşi, lumea întreabă. Când pleacă trenul ăsta?, se interesează cineva. Peste trei minute, răspunde amabil conductorul, ar trebui să vă grăbiţi, să nu rămâneţi pe jos. A, nu, face acela, un ins într-un flanel de casă, cu o sacoşă de plastic în mână, eu am tren abia mâine dimineaţă.

Acceleratul de Craiova, tras la linia întâi, cu uşile deschise, stă nemişcat şi se lasă umplut, ca un cârnat gigantic, de mulţimea celor care şi-au propus să meargă cu trenul, deşi, între noi fie vorba, mai sunt şi alte mijloace de transport: metroul, de exemplu, chiar dacă acesta nu ajunge până la Craiova. Practic, nu există nici o restricţie la urcare. Viitorii călători se caţără pe unde apucă sau pe unde cred ei că apucă: pe uşi, pe geamuri, pe gaura toaletei sau prin spărturi făcute în burduful dintre vagoane. Chicotind subţirel şi încântat, fetele se lasă trase de mâini bărbăteşti pe ferestrele vagoanelor. O clipă, celor aflaţi în pulberea peronului li se deschide în faţa nemaipomenita privelişte a chiloţilor femeieşti de toate culorile şi formele, care mai de care mai încântător. Fata cade, cu poale cu tot, în capul călătorului de la fereastră, care, politicos şi cavaler, ca orice bărbat, mormăie că nu-i nimic, îi face o deosebită plăcere să-i pice în cap o persoană aşa de simpatică. Fascinanta urcare pe scările unui vagon din faţă se întrerupe brusc. Cei de jos cer nu mai mult decât o bucată de metal, de care să se poată prinde măcar. Cei căţăraţi pe scări pretind că nu se mai poate, invitându-i politicoşi pe cei de jos să vină să vadă, dacă altfel nu vor să creadă. Pleoapa mată a ferestrei de la toaletă se întredeschide puţin şi o mână albă, încărcată cu inele, gingaşă nevoie mare, reclamă ceva prin fremătarea degetelor. De pe peron, mâna pereche, a logodnicului, îi întinde poşeta şi, gata, pleoapa cade la loc, peste iubita care, mulţumită, agitându-şi gingaş un evantai confecţionat ad-hoc, se aşază pe scaunul cu pricina. Şi-a găsit, în fine, un loc până la Craiova. De pe culoarul gata-gata să explodeze o privesc inşi galbeni de invidie şi înghesuială. E atâta lume pe peron că nu se poate înainta nici dacă ai folosi dinamită. Câţiva inşi au găsit însă soluţia. S-au căţărat pe vagoane şi aleargă acum încoace şi încolo, în căutarea unui loc mai bun, să nu se aşeze cumva pe acoperişul vagonului de clasa întâi. Nu de alta, dar ei au bilete la clasa a II-a. Doi funcţionari din Craiova, în cămăşi, cu cravată şi manşete, au pus pariu cu tovarăşii lor de birou că, până la sosire, vor străbate trenul de la un capăt la celălalt. La Craiova, peste câteva ore, cei de pe peroane vor vedea coborând din primul vagon doi slăbănogi, cu burta lipită de coşul pieptului, numai în izmene. Cum inşii aveau numai o ureche şi ochiul stâng dus la ceafă, clipind ştrengăreşte, s-a zvonit prin întreaga gară că e vorba de doi acrobaţi de la circul poposit în localitate acum câteva zile, care fac reclamă unuia dintre cele mai atractive numere din spectacol.

(Continuarea în numărul următor)