Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o Europă în care partidele de stînga în dezbinarea lor sînt tot mai demagoge, iar cele de dreapta în dogmatismul lor tot mai mioape, guvernarea viziunii şi a bunului-simţ este doar virtuală. Acest adevăr s-a probat o dată în plus prin semnarea cu şampanie la Bruxelles a Acordului de asociere şi stabilizare dintre o UE derutată şi o Serbie deconcertată.
Într-o Europă în care partidele de stînga în dezbinarea lor sînt tot mai demagoge, iar cele de dreapta în dogmatismul lor tot mai mioape, guvernarea viziunii şi a bunului-simţ este doar virtuală. Acest adevăr s-a probat o dată în plus prin semnarea cu şampanie la Bruxelles a Acordului de asociere şi stabilizare dintre o UE derutată şi o Serbie deconcertată.
Că din punct de vedere obiectiv Serbia nu are viitor decît în UE este clar. Pornind de aici, dar şi ignorîndu-şi propriile interese în Serbia, UE a condiţionat începerea negocierilor pentru Acordul de asociere şi stabilizare cu aceasta de cooperarea Belgradului cu Tribunalul penal internaţional pentru fosta Iugoslavie, mai exact de predarea către respectiva instanţă a sîrbilor acuzaţi de crime împotriva umanităţii. Ideea că o Serbie democrată, revenită în OSCE şi în Consiliul Europei, ar putea să îşi judece şi singură criminalii nu şi-a găsit loc în minţile politicienilor euroatlantici. Asta în timp ce kosovarii învinuiţi de fapte similare îşi continuau nestînjeniţi activitatea atît pe cîmpul politicii, cît şi pe cărările contrabandei, iar Kosovo mărşăluia, încurajat de democraţiile occidentale, spre proclamarea independenţei.
Cum Serbia nu a colaborat, negocierile nu au început. Evoluţia generală a evenimentelor pe frontul balcanic a schimbat însă pe nesimţite obiectul problemei. Întrebarea privind condiţiile pentru a sfîrşi izolarea Serbiei a fost înlocuită cu cea vizînd soluţiile spre a evita autoizolarea ei. Confruntată cu realitatea crudă a unei găuri negre sîrbeşti generatoare de instabilitate în inima Europei, UE s-a trezit în situaţia de a nu mai putea pune condiţii Belgradului, ci de a căuta, în fapt, să se plieze la exigenţele acestuia. Astfel, gesturi considerate pînă atunci ca neconcludente au fost redefinite şi asimilate cu cooperarea întru "demiloşevicizarea" ţării, iar predarea efectivă a acuzaţilor sîrbi a devenit condiţie doar pentru semnare, nu şi pentru negociere. Apoi, pe măsură ce recunoaşterea autodeterminării kosovare avansa, iar forţele naţionaliste sîrbe cîştigau teren, UE nu numai că a precipitat încheierea negocierilor, dar a ajuns aproape să roage Serbia să semneze Acordul, amînînd doar ratificarea lui. Preşedintele sîrb, în opoziţie cu guvernul său, a acceptat formula. În ceea ce îl priveşte a făcut un gest de o disperată nobleţe spre a salva perspectiva europeană a ţării sale. UE însă, oferind mereu prea puţin şi prea tîrziu, precum şi acordînd sîrbilor reparaţii ipotetice, abstracte şi viitoare pentru sacrificii certe, concrete şi actuale, în loc să se apropie de ţinta dorită, nu face decît să dezbine şi să destabilizeze Serbia pe plan intern, disociind-o astfel de procesul european, de Europa Occidentală şi de valorile ei.
Punînd moţ prostiei, Javier Solana a mai declarat că grăbirea semnării Acordului este necesară spre a ajuta partidele proeuropene la alegerile generale în curs. Cu alte cuvinte, Acordul nu ar fi bun pentru Serbia, ci pentru întărirea partidelor care sprijină poziţia UE faţă de Serbia (sic!). Nici că se putea ceva mai potrivit spre a-i expune pe patrioţii sîrbi luminaţi acuzelor de trădare!
Unii cred că Acordul are meritul subtil de a transforma campania electorală dintr-o dispută pe tema acceptării sau respingerii secesiunii kosovare într-o dezbatere pe marginea relaţiei cu UE; dezbatere în cadrul căreia mesajul naţionalist are un ecou redus în rîndul unui electorat doritor de securitate, prosperitate, libertate şi modernitate. Alţii adaugă că garantarea prin Acord a integrării europene a Serbiei va face uitate emoţiile pierderii Kosovo, lipsită de pragmatism şi alimentată de mituri. Cu toţii greşesc! Miturile nu pot fi înlăturate decît prin alte mituri, iar mitul european nu se naşte prin semnarea unei hîrtii, oricît de mişcător ar fi textul aşezat pe ea – şi nu este cazul, întrucît birocraţii au avut grijă ca Acordul cu Serbia să semene cu documentele similare semnate cu oricare alt stat.
Este mult mai probabil că dezbaterea de după semnarea Acordului va asocia controversele asupra statutului Kosovo cu cele privind relaţia cu UE, forţînd pe mulţi sîrbi – altminteri proeuropeni, dar jigniţi în inteligenţa şi sentimentele lor de ceea ce ar percepe ca manipulare şi mită electorală – să răspundă negativ la dureroasa, neînţeleapta şi prematur indusa întrebare dacă integrarea europeană contra unei umilitoare dezintegrări (teritoriale) naţionale este un schimb echitabil şi drept. Cîte popoare ar răspunde altfel, zdruncinate în convingerile lor tradiţionale de un înscris cu promisiuni vagi; şi acela neratificat şi ratificabil sub condiţii rănind sentimentul naţional pe care speră să îl anestezieze?! Răspunsul negativ riscă să tranşeze greşit relaţia sîrbo-europeană pentru multă vreme. Spre nefericirea Serbiei, dar şi nenorocul UE!
