"Adio, dar rămân cu tine"

Distinsa colegă de breaslă Alessandra Stoicescu a lansat o sintagmă care rezumă şi exprimă cum nu se poate mai bine realitatea: „Udrea, liberă la vorbe”. Fireşte că nu am să răpesc cititorilor plăcerea lecturii acestui text captivant- lucru pe deplin confirmat de numărul mare de accesări pe care textul le are până la ora când scriu aceste rănduri-şi de aceea am să îmi permit  doar să reiau sintagma cu pricina şi să încerc a duce mai departe raţionamentul.

Întâia constatare este legată de ambivalenţa formulării ”liberă la vorbe”. Formulare care poate fi interpretată fie în sensul că Elena Udrea a spus ceea ce a spus fiind în libertate, cel puţin până la rostirea discursului despre care vorbim. Un discurs riguros şi incitant prin cursivitatea logică a demonstraţiei, ca şi prin adevărurile pe care le-a spus fără echivoc şi fără inutile voltije retorice. În acest fel, confirmându-se şi cea cealaltă interpretare a  formulei „liberă la vorbe”, în senul că Eleni Undrea nu i s-a impus nici-un fel de oprelişte şi, astfel, a putut spune în faţa colegilor săi parlamentari ce avea pe suflet. Sau, măcar o parte…

Pe bună dreptate, mulţi au apreciat discursul Elenei Udrea şi aş fi fost şi eu dispus să îl apreciez dacă acesta nu ar fi fost tarat de o esenţială carenţă: aceea că fost rostit de către Elena Udrea! Adică de cineva care a făcut parte integrantă, ba chiar a avut şi calitatea de decident sau de factor de influenţă a deciziilor în sistemul dictatorial al lui Traian Băsescu.

De aceea, nu pot numi discursul Elenei Udrea un discurs politic, ci numai  un tipic discurs politicianist. (Iau cuvântul „politicianist” în sensul pe care i l-a dat cu mai bine de un veac în urmă C. Rădulescu-Motru atunci când a făcut distincţia între omul politic, pentru care primează interesul obştii şi acela pentru care interesul personal-adică politicianistul.)

M-am întrebat, ascultând discursul cu pricina, ce anume a împiedicat-o pe Elena Udrea să ceară autorului (sau autorilor) textului, să introducă  măcar o frază în care ea să recunoască adevărul că  a fost acolo, adică a făcut parte din sistem. Departe de mine să îi cer Elenei Udrea să îşi facă autocritica, dar nici nu pot să accept ca tocmai Elena Udrea să acuze nişte mecanisme de corupţie şi de represiune fără că, măcar în treacăt, să recunoască adevărul că ştie atât de bine lucrurile pe care le-a divulgat, mai direct sau mai voalat în faţa colegilor săi. parlamentari tocmai în virtutea faptului că a făcut parte din sistem. Un sistem de care ea a dorit să dea , astăzi, semnalul că s-a despărţit pe deplin şi pentru totdeauna.

 În realitate, procedând, însă, de o asemenea manieră, Elena Udrea a dat un semnal foarte clar că nu se desparte decât de anumite persoane şi de anumite grupuri de interese şi că, în realitate, a rămas şi va rămâne fidelă sistemului  de putere. Sistem al cărui simbol suprem este însuşi Traian Băsescu. Acela pe care înclin să cred că Elena Udrea îl va abandona chiar aşa de repede şi de uşor. Lucru care nici nu trebuie să ne mire prea mult, dacă ne gândim că Traian Băsescu însuşi, nu a făcut, în ultimele luni, decât exact ceea ce a făcut şi Elena Udrea în faţa colegilor parlamentari. Adică să îi dezavueze şi să îi stigmatizeze numai pe anumiţi exponenţi ai sistemului pe care l-a păstorit, se înţelege pe aceia care, după ce Amiralul Dezastrului Naţional a părăsit Palatul Cotroceni, s-au dovedit ingraţi şi l-au renegat. Traian Băsescu având grijă, fireşte, să se scoată, şi el, din discuţie.

 De aceea, dacă mi s-ar cere să rezum, la rândul meu, discursul Elenei Udrea cred că nu aş găsi alt slogan mai nimerit decât refrenul vechi şi mereu nou:”Adio, dar rămân cu tine!”  În rest, rămâne cum am vorbit: „parole, parole, parole!