Afacerile lor pe banii nostri

De fiecare data cand se schimba configuratia guvernarii apar asa-numitele "tinte", oamenii de afaceri asimilati anteriorului regim politic. Imensa lor majoritate termina insa ciclurile electorale in calitate de "premianti".

Peste tot in Europa Centrala si de Est, dupa 1990, "averea intregului popor" a trecut in maini private. Mai mult sau mai putin transparent, prin licitatii sau incredintari directe, colosi industriali ori societati de dimensiuni reduse, de la furnizori de utilitati pana la terenuri ori banale spatii comerciale, cam totul si-a schimbat regimul de proprietate. Nici Romania n-a facut exceptie de la regula. Doar s-a miscat mai greu pe zona monopolurilor.

Absolut firesc, averile au inceput sa se acumuleze. Unii dintre micii intreprinzatori ai anilor ’90 au falimentat sau tarasc din inertie cate o afacere care le asigura un oarecare aer de independenta si o vaga stabilitate financiara. Ceilalti, "initiatii", au devenit milionarii in dolari care si-au cladit imperii financiare si populeaza azi topurile bogatiei afisate. Preluand in cascada, la preturi de nimic si fluturand promisiuni de investitii ametitoare, intreprinderi pe care statul nu le mai poate nici tine pe linia de plutire, nici vinde pe post de fete mari, oligarhii de tip nou au devenit un soi de parteneri strategici ai statului. Acestia au ajuns sa monopolizeze, in timp si cu rabdare, intregi sectoare industriale, de ei depinzand soarta unor zeci de mii de angajati. In acest context nici un regim politic - pentru care stabilitatea sociala reprezinta intotdeauna o tinta strategica - nu-si poate permite sa-i ignore. De obicei, puterea-i controleaza. Asa se face ca, de fiecare data cand se schimba configuratia guvernarii, apar asa-numitele "tinte", oamenii de afaceri asimilati anteriorului regim politic. Imensa lor majoritate termina insa ciclurile electorale in calitate de "premianti". Apoi urmeaza o noua schimbare de regim, o noua perioada de negociere cu jupanii proaspat inscaunati si, finalmente, reintegrarea in cercul atat de ravnit al industriasilor de partid si de stat.

Aparent, situatia lor este de invidiat. Au case in tara si in strainatate, masini si (unii dintre ei) elicoptere sau chiar avioane proprietate personala, stapanesc cu acte-n regula bucati intregi de tara, toata lumea pare a li se inchina. In realitate, insa, nu e chiar asa. Majoritatea imperiilor acestor capitalisti-politici au fundatiile mancate de cariile datoriilor catre stat. Zecile de intreprinderi care alcatuiesc holdinguri frumos ambalate sunt cele care, de obicei, domina si topurile arieratelor. Cu alte cuvinte, autointitulatii megaindustriasi fac afaceri de tipul other people’s money (n.a. - banii altora), insa adaptate la specificul unor economii capitaliste de tip nou. Daca afaceristul veros interpretat genial de Danny DeVito in filmul omonim facea afaceri cu banii privati ai altora, caricaturile care fac obiectul acestui text se folosesc de banii publici ai altora, respectiv de ai nostri, ai contribuabililor care ne incapatanam sa ne achitam obligatiile fata de stat.

Cat timp sunt cuminti si nu lezeaza interesele de natura economica sau chiar politica ale celor aflati vremelnic la putere, ei beneficiaza de tot soiul de inlesniri, de genul esalonarii debitelor catre diferitele bugete ori stergerii lor cu buretele. Dar, in momentul in care acestia incep sa caraie ori, mai rau, sa nutreasca ambitii politice neconforme cu linia, tot esafodajul se poate narui intr-o clipita. "Cazul Iukos" demonstreaza cu varf si indesat acest lucru. Daca un colos de talia celui creat si condus de Mihail Hodorkovski a putut fi doborat intr-un an ca efect al ambitiilor politice "gresite" ale oligarhului rus, mi-e groaza sa ma gandesc in cat timp se poate alege praful de atat de artificialele si datoarele la stat imperii romanesti.