Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deunăzi, Cristi Danileţ, starleta reţelelor de socializare cu bavetă, a descoperit cele “zece reguli simple despre Justiţia penală” şi le-a dat drumul să zburde liber pe un site. Decalogul este, de fapt, un mănunchi de sfaturi pentru păcătosul nimerit în “leprozeria penală”, invitat să colaboreze necondiţionat cu organele judiciare. Citind însăilarea de poveţe danileţiene am înţeles în sfârşit izbucnirea schizoidă a unui tânăr judecător, care nu s-a sfiit să urle în sala de şedinţe: “Linişte, aici eu sunt Dumnezeu !” Şi toţi au amuţit, doar unul s-a uitat prelung la ciudăţenia al cărui loc era, mai degrabă, la Bălăceanca, şi nu în pretoriu. Ieşirea asta m-a silit să mă întreb dacă nu cumva Institutul Naţional de Magistratură a devenit un fel de şcoală de dumnezei în robă... Fiindcă întâmplarea nu este izolată, dimpotrivă. Regulile scornite de funestul personaj sunt, într-adevăr, “simple”, însă ignoră esenţa însăşi a procesului penal. Căci un proces este, înainte de toate, un duel judiciar cu doi protagonişti egali în drepturi - apărarea şi acuzarea –, nicidecum o formalitate în care inculpatul e sfătuit să-şi recunoască dintru început vina şi să colaboreze sârguincios cu procurorul. Iar, atenţie !, angajarea avocatului, în decalogul cu pricina, e pierdere de vreme, mai bine te duci direct la puşcărie, pedeapsa va fi oricum aceeaşi. Învăţăturile gureşului manager al justiţiei băştinaşe la atât se rezumă şi par a fi scrise de emulul lui Torquemada. Ori de un Teodor Postelnicu al epocii multilateral globalizate.
Aşadar, ştergeţi scrântelile blogerului de la Consiliul Superior al Magistraturii şi încercaţi alte reguli, mai aproape de spiritul procesului penal modern. De pildă:
1. Judecătorul este un om şi atât, un navetist umil între Dumnezeu şi Diavol, perpelit de focul adevărului;
2. Prezumţia de nevinovăţie este tocmai atelajul cu care judecătorul se plimbă când într-o parte, când în alta;
3. Între soluţiile pe care le poate pronunţa un judecător este şi achitarea, nu numai condamnarea inculpatului;
4. Acolo unde probele sunt contradictorii, îndoiala profită întotdeauna acuzatului şi nu acuzatorului, iar lumea nu va pieri pentru asta;
5. Procurorul nu-i decât un avocat al statului, iar nu cel care mâine te poate ancheta şi pe tine, judecător;
6. Avocatul părţii are la îndemână aceleaşi arme ca şi procurorul, cei doi fiind obligaţi la onestitate şi loialitate;
7. Serviciile secrete lucrează cu informaţii de a căror veridicitate şi realitate nu dau socoteală niciodată1, pe când magistratul este ţinut să răspundă civil, administrativ ori penal;
8. Avocatul nu este “anexă poliţienească” şi “dublură a parchetului”, dar nici părtaş la fărădelegile clienţilor săi astfel încât trebuie respectat dincolo de umorile şi frustrările personale ale magistratului;
9. Justiţia penală nu este ”abator judiciar”, ci farmacie, iar judecătorul nu lucrează cu “satârul generalizării”2;
10. Politicienii sunt efemeri, iar nu stabili ori inamovibili precum magistraţii.
Îndreptarul, sub care mă semnez, nu va circula la vedere, printre cursanţii şcolii de dumnezei în robă şi nu va fi nici materie obligatorie la vreun examen. Celălalt, sigur, va face destui prozeliţi, întrucât justiţiarii talibani se adulmecă reciproc, başca laudele şi încurajările prezidenţiale de care se bucură public. Soarta avocatului nu este una privilegiată, dimpotrivă. Anii din urmă l-au transformat într-un încasator al resentimentelor magistratului, adesea cu apucături de vechil pe plantaţia judiciară. De aceea, decalogul acesta mă va face şi mai antipatic în ochii danileţilor crescuţi la sânul mecanismului de cooperare şi verificare pe justiţie. Vasăzică, dura lex sed lex, aşa că mă autodenunţ, ca un “cetăţean scârbit” al cetăţii păzite de muşchetari închipuiţi şi caricaturali!
Citește pe Antena3.ro
