America mea

Acum doi ani am fost invitat la un festival de poezie in Luxemburg.

Acolo am locuit in tot soiul de castelute si orangerii si-am fost indopati pana la refuz cu somon, caviar si creveti. Totul era excesiv de opulent, respira acea prosperitate de film glamoros care pana la urma devine indecenta. Am fost cu atat mai mirat cand, la sedinta de deschidere a festivalului, directorul manifestarii a tinut un discurs in termeni pe care-i stiam cat se poate de bine. Am aflat din nou ceea ce mi se spusese si in tara de-atatea ori: cat de putred e capitalismul, ce rau e in societatile consumiste, cum se alieneaza omul in lumea occidentala. Am mai aflat ca fortele revolutionare salasluiesc azi mai ales in lumea a treia, si mai cu seama in tarile arabe. Mai presus de orice, am aflat ce imperiu criminal e America si mi s-a fluturat prin fata si o scrisoare de protest, in numele poeziei si al libertatii umane, impotriva interventiilor americane in Afganistan si Irak, pe care ni s-a cerut s-o semnam in corpore. S-au citit apoi poezii. Mai toate cu acelasi profil. Invitatii erau mai cu seama din randul „fortelor revolutionare". Dar pana la urma tot America s-a dovedit cea mai tare din parcare: o poeta new-yorkeza i-a uimit (cred) pana si pe magrebieni urland literalmente un poem in care America era mereu numita „rogue state" (stat talharesc). Apoi s-a luat pauza si ni s-au adus din nou frumoase tarte cu caviar...

Prima mea calatorie dupa revolutie a fost in Statele Unite. Timp de trei luni am strabatut tinutul dintre cele doua oceane, am vazut buna parte din marile orase, am vizitat cateva campusuri universitare, am fost prin muzee, biblioteci si librarii. Am incercat sa fac abstractie de marele mit american cu care noi toti am trait sub comunism atatea zeci de ani. Am vrut sa vad totul cu ochii mei si sa judec cu mintea mea. Am intalnit o lume extraordinar de diversa, imposibil de redus la cateva clisee pozitive sau negative. Dar atunci mi s-a parut, fara nici o-ndoiala, una dintre cele mai bune si mai frumoase lumi construite vreodata de om. Nu am intalnit acolo acel „comunism la varf" despre care a vorbit cineva, nici puerilismul, nici „lipsa de radacini", nici incultura, nici macar obezitatea pe care-ar produce-o hrana de la fast-foods. M-am intors din Statele Unite incantat si fericit, mai mult, mandru ca oamenii au putut cladi o asemenea societate.

La-ntoarcerea din tara insa, doi distinsi intelectuali romani s-au straduit, o noapte-ntreaga, sa ma convinga ca n-am vazut bine, ca am umblat peste tot in America avand ochii larg inchisi. Atunci am fost teribil de socat auzind ca pamantul pelerinilor si-al parintilor fondatori e, de fapt, „cea mai nedemocratica tara din lume". Cum? Mai nedemocratica decat Cuba? Decat Coreea de Nord? Da, chiar asa. Si, pe masura ce whisky-ul isi cobora nivelul in sticla, America se zugravea tot mai monstruoasa. O dominatie a banului, a fortei militare brutale… Rasista, sexista… Distrugatoare a adevaratei culturi… Am facut in acea noapte greseala sa ma angajez in discutie. Inca nu stiam ca nu poti discuta cu oameni care deja cunosc adevarul absolut. M-am simtit adanc ranit in credintele mele si mai ales descumpanit: daca era chiar asa? Daca seductia superficiala si perfida a Americii (un fel de „Matrix" sau de opiu pentru popor) imi anesteziase simtul critic? Mi-am revazut infrigurat lecturile si amintirile. Am recitit revistele cu dezbaterile din lumea americana… In ciuda avertismentelor vigilente ale celor doi, dragostea mea pentru aceasta lume - deloc ideala, asa cum s-ar fi vrut comunismul, dar in care eu am trait cateva luni experienta unei adevarate bucurii - a supravietuit. Si supravietuieste mai departe.

De-atunci, am suportat mai usor socurile succesive, tot mai intetite. Sa fii azi antiamerican e foarte „trendy", chiar si-n Statele Unite. Eram la Berlin cand au cazut turnurile gemene. A doua zi, mii de oameni au iesit in strada nu in semn de protest impotriva terorismului international, ci contra militarismului american. O carte ca „Macdonaldizarea societatii" „demonstreaza" foarte serios ca restaurantele McDonalds, simbolurile Americii, sunt urmasele directe ale sistemului de incinerare a cadavrelor de la Auschwitz. Mi-am pastrat la urma exemplul cel mai simpatic. Un tanar antiglobalist protesta intr-o scrisoare, in „Dilema", impotriva consumismului din lumea noastra alienata si povestea ca un prieten elvetian venit in Romania cumparase de-aici un sapun „Primavara". Dar de ce, il intrebase junele, caci doar ai la tine acasa sute de feluri de sapunuri produse de marile firme. „Pentru ca miroase altfel!", ii raspunsese elvetianul. Intr-adevar, mizeria miroase altfel, poate chiar fascinant pentru cel trait intr-o plicticoasa prosperitate.

Nu sunt analist politic, sunt un simplu muritor. In judecatile mele ma ghidez dupa ceea ce vad cu ochii mei. Incerc sa filtrez informatiile care vin catre mine si sa nu ma las manipulat sau sedus. Este, fireste, extrem de greu. Poate ca vreodata mi se vor deschide ochii si voi fi de acord cu poeta americana care vede-n tara ei un stat talharesc. Deocamdata insa, nici macar politica lui George Bush n-a reusit sa altereze splendoarea tomnatica a Americii mele, amintirile mele din Iowa City si San Francisco si New Orleans, alergarea mea de Forrest Gump prin peisaje ce nu erau de pe lumea aceasta.