Anul în care s-a sfârşit lumea

N-as fi crezut c-o sa-mi fie atat de mila de pomi si de vitele-de-vie din fata casei! Despre casa si despre fe­restrele ei, care se intrebau mirate unde il duc oamenii pe unchiul Ivan asa frumos imbracat si cu picioarele inainte, ce sa mai spun?! Simteau ca unchiul n-o sa se mai intoarca. Simtea asta si cainele ce latra in lant in fundul gradinii. Toate cate se aflau in curtea aceea pareau sa stie ca se intimpla ceva ce nu se mai intamplase niciodata.

Ivan era fratele cel mai mic al tatei, ultimul dintre ei care mai ramasese in viata. Se intampla ca se ducea si el de pe lumea aceasta. Avea 84 de ani, dar voia sa mai traiasca, desi imi tot spuse in vara ca-si simte sfarsitul aproape. A fost, in primul rand, timpul, nemiloasa lui curgere, care nu iarta pe nimeni. A mai fost insa si altceva, putina dragoste a celor doi copii ai saii, verii mei, care isi gaseau rareori timp sa-i treaca pra­gul pentru a-i face povara singuratatii mai usoara. Singuratatea i-a venit de hac. De 22 de ani de cand nevesti-sii ii casunase sa se mute de langa el in cimitir, unchiul Ivan isi indulcea viata cu tovarasia pomilor si a vitelor-de-vie, daca e sa vorbim despre lucrurile lipsite in aparenta de suflet, la acestea adaugandu-se cele cu suflet, asa cum erau cainele, pisica si gainile.

Zicea ca fara ele viata sa n-ar mai avea nici un rost, exact ceea ce spuneau, fara cuvinte, ce-i drept, toate acestea, acum, la despartirea de el. Era ultimul din lungul sir de oameni care traisera acolo. Mereu se intamplase sa plece cate cineva. Dar avea de fiecare data cine sa ramana in loc. Cei tineri ii inlocuiau pe cei batrani. Viata mergea, chiar daca varsand lacrimi de plans, inainte. La inceputul acestei luni, tocmai cand incepeau Sarbatorile de iarna, o data cu viata unchiului Ivan, a disparut insasi viata din curtea in care au venit nenumarate vieti pe lume, intre care si viata mea. Pomii infloreau primavara pentru ca mai exista un om acolo, care se bucura de floarea lor. Omul acesta facea ferestrele casei sa rada, uitandu-se cu ele dupa lumina diminetii si dupa iubirea copiilor ce nu se grabea aproape niciodata sa vina. Nemaifiind omul, ma tem ca pomii n-au de ce sa mai infloreasca, iar ferestrele casei, oricat de puternica o sa fie lumina, or sa ramana tot timpul intunecate. Casele si cainii sunt mai putin invatati cu singu­ratatea decat oamenii, asa ca n-o sa ma mai astepte nimeni de acum incolo in locul nasterii mele. In orice caz, a fost primul Craciun care nu m-a chemat acasa. Poate din pricina asta am fugit la 4.000 de kilometri departe de tara. Fiindca eu imi inchipui ca, adunati cu totii pe lumea cealalta, cei din neamul meu nu pot, oricat de tare i-ar apasa pamantul, sa nu-i astepte pe colindatori. N-am putut, pur si simplu, sa suport gandul ca va fi pentru prima oara cand acestia n-or sa vina.

A murit si ultimul frate al tatei! Iata de ce, pentru mine, 2011 este anul in care s-a sfarsit lumea. Lumea in care mi s-au nascut visurile si care mi-a dat sufletul cu care umblu pe acest pamant.

P.S. Tot in 2011, lumea scriitorilor l-a pierdut pe prozatorul Constantin Stan. Aud ca scoala gene­rala in care acesta a invatat urmeaza sa-i poarte numele. Un gand de recu­nostinta pentru criticul literar Dan Cristea si primarul Neculai Ontanu, care sunt sustinatorii acestei idei.