Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cuvânt mult folosit, şi când trebuie, şi când nu e cazul, apocalipsa înseamnă, la propriu, "ridicarea valului" adică dezvelire sau revelaţie. Sensul de "sfârşitul lumii" este legat direct de expresia din limba greacă: "apokalupsis eschaton", adică sfârşitul unei epoci. Există o gândire şi o literatură apocaliptică cu o tradiţie care începe prin secolul al IVX-lea î.d.Hr., pe vremea profetului persan Zarathustra. În ultima vreme, subiectul capătă noi valenţe, aşa cum se întâmplă o dată la câţiva ani, folosind ca pretext aşa-zisa prezicere a calendarului civilizaţiei Maya, care se va opri în 2012.
Ce e drept, în calendarul mayaşilor, data de 21 decembrie 2012 (la doar 134 de ani de la naşterea marelui Stalin) este marcată cu un fel de zero. Asta înseamnă sfârşitul unui ciclu de 394 de ani, numit baktun, care nu este decât o parte a unui alt ciclu, pictun, de 8.000 de ani. Nu se ştie nimic despre vreun fenomen astronomic catastrofal, sau cel puţin neobişnuit, care s-ar putea produce în momentul trecerii de la un baktun la altul. Asta însă nu-i opreşte pe traficanţii de idei trăsnite, idei care cresc vânzarea de cărţi şi de bilete de cinema.
Şi totuşi, oamenii de ştiinţă se întreabă, la modul cel mai serios, de ce fel de catastrofă e nevoie pentru a ajunge la sfârşitul lumii. Lista este lungă şi impresionantă. Accidentele provocate de intruşi astronomici reprezintă un pericol real. Fragmentele rătăcite din centura de asteroizi, bolovanii amestecaţi cu zăpadă care se învârt pe orbite eliptice în "norul" de comete, mai mici sau mai mari, se pot ciocni oricând cu suprafaţa planetei noastre. Nu prea des.
Cam o dată la o sută de ani, un meteor cu diametrul de 10 metri loveşte Pământul, degajând o energie echivalentâ cu cea a unei arme nucleare tactice. Ultima oarâ, în 1908, am fost norocoşi, evenimentul Tunguska a avut loc într-o zonă practic nelocuită a Siberiei.
Mai rar, la câteva mii de ani, Pământul poate trece printr-o parte mai densă a "cozii" unei comete şi în loc de o frumoasă ploaie de meteoriţi ne alegem cu o cumplită furtună incendiară. Fiecare sută de mii de ani poartă în ea pericolul unui proiectil cosmic de cel puţin o sută de metri în diametru, care poate produce o explozie egală cu cea a tuturor arsenalelor nucleare. Rezultatul, o zonă distrusă cam de mărimea Europei, câteva tsunami şi destul praf în atmosferă cât să întunece soarele şi să distrugă vegetaţia. Cel puţin neplăcut.
Şi încă nu aţi văzut nimic. Astronomii îi spun "cel mare". Trec 100 de milioane de ani şi un mic asteroid loveşte Terra. Cutremure la scară globală, valuri de un kilometru înălţime, distrugerea majorităţii formelor de viaţă. Există unele dovezi că aşa ceva s-a întâmplat acum 65 de milioane de ani, spre norocul mamiferelor mici, strămoşii noştri, care au profitat de dispariţia marilor reptile.
Să nu ne facem griji, mai avem timp. Pe lângă asta, astronomii ţin sub stricta observaţie toate pietroaiele mari care s-ar putea ciocni cu Pământul. Armamentele nucleare ar putea fi folosite pentru distrugerea pericolelor iminente. Ca în filme.
Rămâne riscul unor fenomene mai rare, dar de o intensitate incomparabil mai mare. O supernova, o stea care şi-a consumat combustibilul şi îşi încheie cariera printr-o explozie de-a dreptul titanică, poate fi un pericol pentru faimosul strat de ozon. Sora ei mult mai mare, hipernova, poate distruge o planetă aflată la o distanţă de 1.000 de ani-lumină.
Mai aproape de noi, Soarele se va stinge cam peste 5 miliarde de ani. Numai că nu trebuie să uităm că peste doar 500 de milioane de ani steaua sistemului nostru planetar se va încălzi peste măsură. Ce facem? O soluţie ar fi să ne mutăm pe Titan, cel mai important satelit al lui Saturn. Cum? Simplu ca bună ziua, capturăm un asteroid şi folosim forţa gravitaţiei pentru a ne îndepărta de Soare, puţin câte puţin.
Stelele se sting. Dar galaxiile? În câteva trilioane de ani, Calea Laptelui va dispărea, o parte a stelelor devenind supernove, iar o altă parte transformându-se în găuri negre, care înghit orice formă de materie. Dacă mergem şi mai departe, spre durate în care anii sunt exprimaţi printr-un 1 urmat de 15 până la 19 zerouri, asistăm la dispariţia formelor uzuale de energie, la "evaporarea" găurilor negre şi la decăderea particulelor elementare, la moartea protonilor. Zerourile pomenite ajung până la 98.
Să nu ne facem griji în legătură cu calendarul Maya. Avem mult de aşteptat. Cel puţin până când apare o nouă teorie apocaliptică. Îşi mai aduce aminte cineva de alinierea planetelor? Dar de virusul anului 2000?
Citește pe Antena3.ro
