Apologia placerilor lumesti

Un cuvant destul de ciudat, apologie, in foarte multe limbi europene are sensul de scuza, justificare, poate chiar explicatie, pentru a ajunge (dupa DEx) elogiu, lauda ferventa si exagerata, aparare servila si/sau interesata a cuiva sau a ceva. Sa fie oare nevoie de o scuza pentru asa-zisele placeri lumesti, ca de laudat au fost laudate de nenumarati poeti si prozatori? Poate. Este aproape sigur ca in SF placerile cu pricina ocupa un loc foarte modest, deliciile gastronomice de pilda sunt inlocuite de pilule sau trecute cu vederea - pana si un aspect minor, hibrid de SF, romanul de actiune, fie el si de spionaj, nu rateaza nici o ocazie de a vorbi despre o masa copioasa, vezi cinele lui James Bond, invitat de cate un milionar la ananghie, de un dusman periculos sau chiar de sefii sai (mereu in interes de serviciu!), sau ospetele sardanapalice la care participa Dennis Hillier, eroul unui roman descris de autor, marele Anthony Burgess (care nu este doar autorul mult prea celebrei "Portocala mecanica"), drept eschatologic, adica preocupat (ca in teologie) de ultimele patru mari probleme: moartea, judecata, raiul si iadul. Fara false modestii. Nici dragostea nu este un subiect esential in SF, cu rare, foarte rare "exceptii. Cum ar fi Barbarella".

Bazat pe o banda desenata (ca si o alta capodopera a genului, "Modesty Blaise"), filmul semnat de Roger Vadim si reluat in mod obsesiv de unele retele de cabluri incepe cu o secventa-titlu in care Jane Fonda (acum 37 de ani!) executa un striptease foarte artistic, care, asa cum spunea Woody Allen, ar putea provoca un stop cardiac pana si unui yak tibetan. Subiectul, daca il putem numi subiect, nu are prea mare importanta, astronauta Barbarella este trimisa intr-o misiune periculoasa, (exista oare si misiuni banale?) cu scopul salvarii populatiei terestre de pericolul unei arme absolute, evident creatia unui savant megaloman. Dupa calatoria intr-o astronava care arata ca un budoar (totul tapisat cu blanuri, copii de impresionisti pe langa trape), eroina noastra ajunge la destinatie, afla ca s-a rezolvat problema alimentatiei la scara planetara (acolo, nu aici) hranind populatia cu petale de orhidee, fara nici un fel de valoare nutritiva, dar foarte greu de cultivat, intalneste un personaj vag asemanator cu Papageno din "Flautul fermecat", care o convinge ca dragostea este si un proces fizic, nu doar o compatibilitate stabilita prin psihocardiograme (!), se imprieteneste cu un inger frumos si orb, trece prin multe, foarte multe pericole (papusi-robot cu dinti de otel, papagali mici si canibali, o masina care ucide prin producerea de orgasme repetate, masina invinsa cu destula usurinta de frumoasa astronauta), il soate din circulatie pe eroul negativ Duran Duran (daca va suna cunoscut, nu va mirati, numele a fost preluat de o formatie pop de mare succes prin anii ’80 ai secolului trecut) si banuiesc ca se intoarce victorioasa pe Terra, cu inger cu tot, poate si cu regina noptii, nu bag mana in foc.

Filmul este realizat in 1968. Va mai amintiti de 1968, presupunand ca erati nascuti pe atunci, de Praga invadata, de masinile cu numar de Cehoslovacia parcate langa ambasada aflata (cruda ironie) chiar langa Biserica Rusa, de sperantele si dezamagirile acelui an, de ce a urmat? In anul acela, la putina vreme de la debutul sau, aparea pe genericul filmului despre care am vorbit un nume care avea sa devina celebru, autorul costumelor din secventa finala, un anume Paco Rabanne. Dar nu de asta m-am apucat sa scriu despre un film vechi, desi foarte placut la vedere chiar dupa atata amar de vreme.

Exista o fraza, pe la inceput, in care presedintele republicii Terra ii comunica astronautei unele detalii legate de viitoarea ei misiune, ii vorbeste de riscul unui razboi. Si inca dezbracata, Barbarella se mira: "Razboi? Acea situatie provocata de o iresponsabilitate neurotica?". Sintagma aceasta m-a cam pus pe ganduri si m-a indepartat oarecum de nevoia de a lauda exagerat sau macar de a justifica placerile lumesti, in lipsa unui termen mai elevat. Sper ca reactia mea nu este izolata. Si sa nu uitam ca un singur catren (rubbayat) al lui Omar Khayam valoreaza infinit mai mult decat vaga filozofie hedonista a eroinei de atunci.