Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un timp, prin anii ’90-’91, s-a vânturat în societatea românească ideea unor "modele". Priveam prin lume, ca să ne alegem un proiect social convenabil. Fără să întoarcem capul şi să vedem, înapoi în timp, cum într-un moment crucial al istoriei noastre, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, societatea românească a vibrat cu înţelepciune la răsunetul deşteptării şi a reuşit să întoarcă în favoarea sa roata vremii. Iată un model demn de urmat. Un model întemeiat pe un ansamblu de politici economice şi sociale bine articulat, cu acţiuni eficiente în educaţie, în stilul de viaţă, în economia reală, în economia monetară şi în economia publică, ce au asigurat o bază solidă pentru revigorarea întregii societăţi.
N-a existat şansa continuităţii. A venit primul război mondial. Au fost anii Marii Crize. Şi a urmat al doilea război mondial. Patru decenii de socialism ne-au schimbat radical stilul de viaţă, modelul de gândire, concepţiile despre muncă şi munca în sine. Iar de mai bine de două decenii, de când ne-am despărţit de socialism, ne despărţim greu de vechile deprinderi. Ele s-au cuibărit în minţile noastre, în sufletele noastre. Iar aceste deprinderi au în fibrele lor, ca trăsătură definitorie, colectivismul. Şi chiar dacă ideile umaniste, fără îndoială generoase, s-au regăsit doar într-o formă caricaturală în "cazanul comun" al socialismului, societatea românească s-a identificat atât de mult cu realitatea acestui cazan, încât acum îi este cumplit de greu să se despartă de ea.
Din această cauză, în primul rând, nu putem scăpa de decalajele dintre noi şi ţările dezvoltate. Suntem deseori tentaţi chiar să ne întrebăm dacă motivele "rămânerii în urmă" nu sunt cumva determinate de caracteristici proprii civilizaţiei româneşti. Deşi istoria e martoră că sunt doar rodul unor conjuncturi. Pe un plan mai larg, ne întrebăm dacă sunt decalaje "date" pentru totdeauna ori sunt supuse ajustării permanente. Şi dacă sunt supuse ajustării, în ce orizont de timp poate fi ea înfăptuită? Este vreo legătură între eforturile de înnoire economică şi evoluţiile ciclice ale economiei mondiale? Care sunt perspectivele României în încercarea de a depăşi rămânerea în urmă? Poate experienţa trecutului să servească elaborării politicilor economico-financiare de azi? Dacă da, care ar fi principalele învăţăminte pe care le poate aduce istoria? Nu-i uşor de răspuns la toate aceste întrebări. Important este însă ca astfel de întrebări să fie formulate. Poate, cu timpul, vor fi date şi răspunsurile. De altfel, ca să avem un răspuns, trebuie să existe mai întâi o întrebare.
Astăzi, când România este în suferinţă la capitolul performanţă, nu poate să ne facă decât bine întoarcerile în zorii capitalismului, de unde ne vin dovezi că boala de care încă suferă societatea românească nu este nici pe departe ereditară. Dimpotrivă, avem un filon sănătos. În plus, de-a lungul timpurilor, dar cu deosebire în vremea lui Carol I, românii şi-au afirmat şi capacitatea de a valorifica acest filon sănătos în folosul ţării. Ce fel de climat domina atunci ţara? Desigur, un climat de creaţie şi de edificare, imprimat de şcolile bune, de societăţile de dezbateri şi, cu deosebire, de personalităţile ilustre care au dus pe culmi construcţiile româneşti. Şi, în plus, de remarcabila deschidere către lumea largă. O lume care deja se îmbogăţise, atunci, cu viziuni ce anunţau veacul al XX-lea. Căci renumitele metropole puseseră în evidenţă, de-a lungul vremurilor moderne, zone ale băncilor, chiar zone financiare. Începând cu acelea care dobândiseră celebritate: New York şi Londra.
Ei bine, nici Bucureştiul nu s-a lăsat mai prejos. Aşa că şi-a conturat, treptat, o astfel de zonă: city-ul nostru. Un city modern, la întemeierea şi structurarea căruia Banca Naţională a României a avut un rol de prim rang.
Zidurile au amintiri. Nu invoc însă, aici, zidurile unor cetăţi stinse, ruinele, care cer informaţii solide plus un efort de imaginaţie pentru a recompune în minte întregul. Ci zidurile vii, măreţe, ce evocă prin strălucirea lor, încă actuală, obişnuinţa de atunci a lucrului bine făcut, după care tânjim astăzi. E de ajuns ca din Strada Smârdan să ne aruncăm privirea de-a lungul Străzii Stavropoleos, până în Calea Victoriei, unde se profilează pe fundal clădirea CEC-ului, pentru a ne trezi în faţă, dintr-o dată, cu un tablou tulburător al României de atunci, cu tot ce avea mai promiţător: stilul civilizat de viaţă, morala muncii, cultul onestităţii şi al valorilor, simţul civic, patriotismul decent.
Citește pe Antena3.ro
