Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a nimerit să mă nasc într-un sat sărac din Prahova, pe numele lui Sângeru, salvat onomastic şi sub capitalişti, şi sub comunişti, şi sub fanarioţii de azi, cu vii şi livezi deasupra şi petrol mult dedesubt. La linia de plutire, între cele două bogăţii, sărăcia a rămas, din păcate, aceeaşi. Neschimbată, neclătinată. Ca azi şi ca ieri, şi ca mereu. Vorba lui Creangă, aceea cu nici frumos până la 20 de ani, nici deştept până la 30 şi nici bogat până la 40, dar sărac ca acum şi ca anul trecut, şi ca de când sunt niciodată n-am fost. „Au dat urzicile, Mihai, nu mai murim de foame!”, îl saluta vesel pe bunicul meu dinspre mamă, din uliţă, cam prin vremea asta, nea Mihai Cenuşă, proprietarul povernei de ţuică de la vărsarea în Sărăţica a pârâiaşului din spatele casei noastre.
Erau prieteni. Amândoi Mihaii au murit. Cel cu povarna, la Canal, turnat de un vecin, pentru că avea obiceiul să înjure, păzind el ţivierul din care susura licoarea de prună, de Răsărit. Tu-i răsăritu’ mă-sii de viaţă! – înjura nea Mihai Cenuşă. Era o înjurătură nepolitică, dar la vremea aceea a fost interpretată. Cum adică să înjuri de Răsărit? De acolo venea lumina! Nu puteai înjura decât de Apus.
L-au luat într-o noapte, şi dus a fost. Nevastă-sa s-a rugat de toţi instructorii de partid care stăteau, fără excepţie, în casa naţionalizată a bunicului meu dinspre tată, Victor Avramescu, catalogat chiabur şi nemort la Canal, fiindcă a făcut infarct înainte să-l ajungă maşina neagră, să-i dea măcar cenuşa. Cenuşa lui nea Cenuşă. Să-l îngroape creştineşte. N-a avut noroc. Cenuşa duşmanului de clasă Cenuşă e prin Dobrogea, pe undeva. I-am căutat, în cimitirul din Sângeru, unde sunt toţi ai mei, pe alde Cenuşă. I-a şters timpul.
Ieri am cules urzici. Mă omor după urzici. Le-am mâncat preparate cu usturoi cum le făcea străbunica din partea mamei, Mariţa Palaş, prăpădită în putere la 92 de ani. Astruca nişte curci, era verticală şi subţire, în hainele ei mereu negre, fiindcă rămăsese văduvă la 27 de ani şi i-a păstrat cinstea bătrânului, pe care nu l-am apucat, până s-a dus şi ea. I-a stat inima.
Au dat urzicile. Le vând ţigăncile pe lângă Bucureşti, dar nu prea am încredere să le cumpăr. Culegându-le, în zona mea declarat ecologică, retrăiesc bucuria nemărginită a primăverii. Frumoasă prigoană a degetelor urzicate, minunat blestem al anotimpului. La Sângeru, din motive de sărăcie, nu s-a dat niciodată cu chimicale. Singurul tratament e cel din cer, care se cheamă ploaie.
De ce spunea nea Mihai Cenuşă că nu mai murim? Fiindcă, dând urzicile, aveam ce mânca. Copiii, gălbejiţi de iarnă, se puneau pe picioare. Bătrânii reînviau. Înghiţeam vitamine. Se schimbă sângele, ziceau ţăranii, cu toate că nu citiseră prospectele medicinei naturiste de azi, generoase la capitolul urzică.
Construiesc, de vreo zece ani, la Sângeru, un muzeu al pietrei. Pietre cioplite de ţărani. Le adun neostenit. Le cumpăr de unde pot. Muzeul va fi în curtea şi spaţiile şi acareturile bunicului meu dinspre tată, „chiaburul”, refăcute de mine cu migală, încet, fără sprijin de la guverne, uniuni europene, ministere, doar cu ambiţia de a lăsa ceva, lângă cărţile pe care le-am scris, lângă copiii pe care i-am făcut şi pe care poate îi voi mai face posterităţii. Muzeul acesta, unic după ştiinţa mea, adună dovezi că, cioplindu-şi o râşniţă pentru mălai, ţăranul a adăugat şi un zbenghi de frumuseţe. A scrijelit şi portretul unei iluzii. Donându-mi eu averea unei asociaţii care-mi poartă numele, fără să şifonez orgoliul de proprietari al moştenitorilor mei (aş fi simţit-o dacă se supărau!), fac un lucru pentru care n-am chef să fiu lăudat. Dacă mă vor ţine viu sănătăţile, voi deschide nu peste mult timp şi o tabără de sculptură, sub genericul „E loc să se mai nască Brâncuşi”. Muzeul Pietrei şi Tabăra sunt penultima carte pe care am de gând s-o scriu şi s-o las timpului, într-o zonă splendidă şi mângâiată de crepuscule şi urzici.
Citește pe Antena3.ro
După articolul de săptămâna trecută din Jurnalul Naţional (cred că-l lăudam pe Băsescu), cineva mi-a transmis mesajul că, dacă mă mai iau de domnul preşedinte şi de doamna Udrea, mă va lua dracu’. Era şi un termen – „curând!”. Am receptat, fără superiorităţi glumeţe şi fără să mă dau curajos, mesajul. Se poate. Mafia a ştiut, când n-a avut alte soluţii, să ucidă. Presupun că nu sunt eu cel mai tare din parcare care să le ameninţe popoul cocoţat pe munţi de bani. şi dacă ar fi aşa, ce? La Sângeru, sărăcia va rămâne neclătinată. La fel de rea, apăsată şi câinoasă. Urzicile, metaforă a primăverii şi soluţie de sorginte cosmică a supravieţuirii, nu pot fi ameninţate. Ele salută şi vor saluta, monedă etern stabilă, neatinsă de inflaţie, primăvara. Nu puteţi ucide sau confisca urzicile, ora lor astrală, oricât aţi „moderniza” România şi oricât m-aţi ameninţa pe mine sau pe alţii.
P.S. Apropiindu-se momentul punerii în viaţă a proiectului meu, am dat un anunţ la firma de cablu din Sângeru precum că angajez, între alte persoane trebuitoare (lucrători pentru o microfermă care să hrănească mănăstireşte tinerii mei cioplitori în piatră), o bucătăreasă. A sosit, acompaniată de soţ, o tânără. Rujată cam abundent pentru ora la care discutam. Vom avea, am zis, o mică tabără de pietrari. Va trebui să-i hrănim. Ştiţi, am întrebat, să faceţi, să zicem, o mâncare de urzici? Parcă am ciupit-o de fund. S-a uitat, furioasă, la soţ şi, mult mai duşmănoasă, la mine, pe care până atunci mă mângâiase cu privirea. Noi, mi-a zis, nu mâncăm urzici, că nu suntem ţigani! Revolta era sinceră. Pentru ţoapa asta, ţopismul fiind o maladie care se întinde până la curveturile de la vârfurile puterii, bucătăria se rezumă pesemne la tencuitul caviarului.
