Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Motivele pentru care nimeni nu-l iubea pe băiatu’ Nicu erau mai multe, dar noi, copiii, nu-l primeam la fotbalul cu mingea de cârpă, fiindcă azvârlea din picioare aiurea şi ne cotonogea. Băiatu’ Nicu locuia într-un bordei, care nu părea chiar bordei, deoarece grădina de zarzavat a maică-sii nu se găsea, ca la toată lumea, în spa-tele casei, ci la stradă. Într-un cartier de paiantă şi chirpici, un bordei e un stigmat. E dovada că nici casele de chirpici nu-s cine ştie ce, că-s tot un fel de n-ar mai fi. Băiatu’ Nicu era complet descentrat din cauza lui taică-său, care era sifilitic. Nu sifilisul bătrânului, de notorietate în port şi-n tot oraşul, îi ţinea la distanţă pe mahalagii şi pe mahalagioaice de ai lui Nicu şi nici cocioaba lor, abia răsărind dintre buruieni şi vrejuri de fasole, ci ideea că băieţilor şi fetelor din vecini, născuţi cu o mână mai scurtă sau cu o căpăţână mai mare, tot de la vreo boală ruşinoasă de-a părinţilor li se trăgea. Ce mai încolo, încoace, neamul lui Nicu ne stătea în gât la toţi, mari şi mici. Când tata ne-a adus vestea că băiatu’ Nicu s-a făcut boxer, mama a zis: "Ce bine de el. Dar şi de noi e bine". Asta voia să însemne că nimeni nu venea pe lume fără un rost şi că, găsindu-şi unul ca Nicu o slujbă, era hotărât că şi copiii întregi la trup şi la minte n-aveau să rămână pe drumuri, "fără salar". Pe vremea aceea, la Brăila, boxul era o meserie. Cât despre băiatu’ Nicu, o schilodire în plus sau nişte pumni în cap n-aveau cum să-i dăuneze. De fapt, băiatu’ Nicu nu era infirm, în sensul că i-ar fi lipsit ceva. Dimpotrivă, avea câte ceva în plus. Braţe mai lungi ca la alţii, picioare mai groase, un gât de taur, nu de om, două labe cât cazmalele. După primul meci al boxerului Nicu am fost fericit. Ceea ce la fotbalul cu mingea de cârpă era un dezavantaj, în ring era o nebunie. Nicu lovea la întâmplare, ca o maşinărie stricată, publicul urla, deoarece adeversarul lui Nicu ori fugea, ori îşi punea mâinile-n cap şi Nicu râdea făcându-le semne prietenoase celor care-l strigau pe nume. Nicu îşi mişca braţele la fel de dezordonat ca picioarele. Nici când mergea băiatu’ Nicu nu se mişca normal, ci împingea nervos un umăr înainte sau se oprea să se răsucească o dată ori de mai multe ori în loc. Unii îl numeau Nicu-învârtitoru’. Înşurubările din ring erau un procedeu atât de neobişnuit în box, că nici arbitrii nu ştiau ce să facă. Mai târziu, când am văzut o reproducere a lui Buda cu o mie de braţe, la Nicu m-am gândit. Şi m-am gândit la el, întrucât, aşa cum devenise peste noapte deliciul unui întreg oraş, tot aşa dispăruse. Îşi dăduse singur un pumn în falcă, întărâtat de larma din arenă şi fusese dus direct la spital. Dar nu la cel Municipal, ci la o clinică de psihiatrie, pentru că pe drum schilodise asistenta, şoferul şi un miliţian. Bietul băiat Nicu! Poate c-ar fi fost mai bine să-l fi primit să joace fotbal. Rupea el nişte picioare, lovind la nimereală în tot ce-i ieşea în cale, dar nu şi-ar fi zdruncinat de tot puţina minte pe care i-o dăduse Dumnezeu. Iar eu aş fi trăit cu un sentiment de vinovăţie mai puţin. Eu, când am putut să plec din cartier, am fugit fără să mă uit îndărăt, dar alde Nicu nici măcar nu ştiau că şi fuga e o soluţie. Nu cea mai bună, însă mai bună decât nici o soluţie.
Citește pe Antena3.ro
