Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Două tipuri de instituţii adună bani publici: banca şi fiscul. O fac insă in forme diferite, in baza unor legi diferite şi in scopuri diferite.
Două tipuri de instituţii adună bani publici: banca şi fiscul. O fac insă in forme diferite, in baza unor legi diferite şi in scopuri diferite.
Depunerile in bănci nu-s obligatorii. Dimpotrivă, constituie o facilitate. Pentru populaţie ori pentru companii. Băncile adună bani economisiţi şi plătesc dobănzi. Condiţiile sunt concurenţiale. Adună bani mai mulţi acele bănci care au dobănzi mai bune şi dovedesc că oferă mai multă siguranţă.
Ce fac ele cu banii? Ii valorifică. Altfel n-ar avea de unde să plătească dobănzile pentru depozitele constituite. Creditarea este soluţia cea mai răspăndită pentru ca băncile să facă bani din bani.
Creditul e un contract intre două părţi: una imprumută, alta se imprumută. E clar care sunt grijile părţii care se imprumută: să plătească lună de lună ratele, dobănzile şi comisioanele. Societatea beneficiind de două ori: o dată apar stocuri de case noi sau sunt văndute mai multe bunuri de consum; a doua oară, cei care şi-au luat case sau alte bunuri pe credit vor avea o grijă mărită să nu-şi piardă slujba. Fiindcă, dacă işi pierd slujba, işi pierd bunurile. Ceea ce inseamnă că vom avea mai multă muncă şi mai multă performanţă. Dar griji mari are şi partea care imprumută. Mai intăi e nevoie să aibă ce să imprumute. Să fie finanţată, pentru ca mai departe să poată finanţa. Apoi i se cere să fie cu ochii in patru in selectarea clientelei. Ca să nu piardă banii acordănd credite unor persoane ori unor familii care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Şi, in egală măsură, să nu dea bani unor visători, unor persoane cu viitor profesional incert, care ar putea oricănd să-şi piardă sursele de venit şi, in consecinţă, să-şi piardă bunurile cumpărate pe datorie ori chiar casa.
Iată de ce, atunci cănd vorbim despre starea creditelor, nu putem implica in nici un fel stări afective. Pentru că, dacă vom judeca lucrurile cu sentimentalism, vom reuşi cu greu sau nu vom reuşi deloc să rezistăm ispitei de a deplănge faptul că o familie de pensionari, soţ şi soţie, căştigănd impreună căteva sute de lei pe lună, şi-ar dori un credit de consum, pentru nevoi stringente, dar nu găseşte inţelegere la nici o bancă. Un caz autentic. De aici mai e un singur pas, ce a şi fost deseori făcut, pănă la a incrimina Banca Naţională şi băncile comerciale, pentru că... taie accesul săracilor la creditele bancare.
Băncile n-au fost, nu sunt şi nici nu vor fi instituţii de caritate. Un vechi dicton, ce este mai actual astăzi decăt acum un secol, cănd a fost pus in circulaţie, sună aparent ciudat: "Bancherul iţi dă umbrela cănd e soare şi ţi-o ia cănd plouă". E, desigur, o metaforă. O figură de stil bine ţintită, din care răzbate un adevăr semnificativ: acela că, in relaţiile cu băncile, oricare ar fi clientul - o ţară, o companie sau o familie - , nu va exista niciodată şansa de a scăpa de sărăcie primind un credit. Mesajul e căt se poate de limpede: scapă mai intăi de sărăcie dacă eşti in stare, apoi vino la bancă şi dovedeşte că pe uliţa ta a ieşit soarele, pentru a primi un "bonus". Dacă poţi intr-adevăr să dovedeşti o bonitate optimă, banca iţi va da umbrela. Adică un credit. Şi ţi-o va lăsa (ori mai mult: iţi va da alte şi alte umbrele) căt timp reuşeşti să-ţi menţii veniturile din care să-ţi plăteşti datoriile.
Fără indoială, o societate are obligaţia să-şi sprijine săracii. Nu insă dăndu-le credite. Asta nu poate fi o soluţie. Pentru ajutorarea săracilor, in nici o ţară banii nu sunt luaţi de la bănci, care au alte rosturi. Banii pentru săraci, daţi sub formă de ajutoare sociale, nu pot veni decăt de la buget. Numai bugetul statului - unde fiscul adună banii adunaţi de la toţi cei obligaţi să plătească impozite pe venituri, pe cumpărături, pe proprietăţi - iţi dă umbrela cănd plouă şi ţi-o ia inapoi cănd apare soarele. Ajutoarele pentru săraci nu pot veni decăt din alocaţii bugetare.
Băncile sunt dintr-un alt film. Bunăoară, criteriile impuse băncilor, prin noul Regulament de creditare al BNR, facilitează accesul la imprumuturi numai celor cu o bonitate corespunzătoare. Fiindcă băncile nu pot pune in joc banii depunătorilor inainte ca solicitantul de credite să facă dovada că are şi el ceva cheag şi că este solvabil. Aşa e peste tot, fie că e vorba despre o familie, fie că e vorba despre o ţară.
Depunerile in bănci nu-s obligatorii. Dimpotrivă, constituie o facilitate. Pentru populaţie ori pentru companii. Băncile adună bani economisiţi şi plătesc dobănzi. Condiţiile sunt concurenţiale. Adună bani mai mulţi acele bănci care au dobănzi mai bune şi dovedesc că oferă mai multă siguranţă.
Ce fac ele cu banii? Ii valorifică. Altfel n-ar avea de unde să plătească dobănzile pentru depozitele constituite. Creditarea este soluţia cea mai răspăndită pentru ca băncile să facă bani din bani.
Creditul e un contract intre două părţi: una imprumută, alta se imprumută. E clar care sunt grijile părţii care se imprumută: să plătească lună de lună ratele, dobănzile şi comisioanele. Societatea beneficiind de două ori: o dată apar stocuri de case noi sau sunt văndute mai multe bunuri de consum; a doua oară, cei care şi-au luat case sau alte bunuri pe credit vor avea o grijă mărită să nu-şi piardă slujba. Fiindcă, dacă işi pierd slujba, işi pierd bunurile. Ceea ce inseamnă că vom avea mai multă muncă şi mai multă performanţă. Dar griji mari are şi partea care imprumută. Mai intăi e nevoie să aibă ce să imprumute. Să fie finanţată, pentru ca mai departe să poată finanţa. Apoi i se cere să fie cu ochii in patru in selectarea clientelei. Ca să nu piardă banii acordănd credite unor persoane ori unor familii care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Şi, in egală măsură, să nu dea bani unor visători, unor persoane cu viitor profesional incert, care ar putea oricănd să-şi piardă sursele de venit şi, in consecinţă, să-şi piardă bunurile cumpărate pe datorie ori chiar casa.
Iată de ce, atunci cănd vorbim despre starea creditelor, nu putem implica in nici un fel stări afective. Pentru că, dacă vom judeca lucrurile cu sentimentalism, vom reuşi cu greu sau nu vom reuşi deloc să rezistăm ispitei de a deplănge faptul că o familie de pensionari, soţ şi soţie, căştigănd impreună căteva sute de lei pe lună, şi-ar dori un credit de consum, pentru nevoi stringente, dar nu găseşte inţelegere la nici o bancă. Un caz autentic. De aici mai e un singur pas, ce a şi fost deseori făcut, pănă la a incrimina Banca Naţională şi băncile comerciale, pentru că... taie accesul săracilor la creditele bancare.
Băncile n-au fost, nu sunt şi nici nu vor fi instituţii de caritate. Un vechi dicton, ce este mai actual astăzi decăt acum un secol, cănd a fost pus in circulaţie, sună aparent ciudat: "Bancherul iţi dă umbrela cănd e soare şi ţi-o ia cănd plouă". E, desigur, o metaforă. O figură de stil bine ţintită, din care răzbate un adevăr semnificativ: acela că, in relaţiile cu băncile, oricare ar fi clientul - o ţară, o companie sau o familie - , nu va exista niciodată şansa de a scăpa de sărăcie primind un credit. Mesajul e căt se poate de limpede: scapă mai intăi de sărăcie dacă eşti in stare, apoi vino la bancă şi dovedeşte că pe uliţa ta a ieşit soarele, pentru a primi un "bonus". Dacă poţi intr-adevăr să dovedeşti o bonitate optimă, banca iţi va da umbrela. Adică un credit. Şi ţi-o va lăsa (ori mai mult: iţi va da alte şi alte umbrele) căt timp reuşeşti să-ţi menţii veniturile din care să-ţi plăteşti datoriile.
Fără indoială, o societate are obligaţia să-şi sprijine săracii. Nu insă dăndu-le credite. Asta nu poate fi o soluţie. Pentru ajutorarea săracilor, in nici o ţară banii nu sunt luaţi de la bănci, care au alte rosturi. Banii pentru săraci, daţi sub formă de ajutoare sociale, nu pot veni decăt de la buget. Numai bugetul statului - unde fiscul adună banii adunaţi de la toţi cei obligaţi să plătească impozite pe venituri, pe cumpărături, pe proprietăţi - iţi dă umbrela cănd plouă şi ţi-o ia inapoi cănd apare soarele. Ajutoarele pentru săraci nu pot veni decăt din alocaţii bugetare.
Băncile sunt dintr-un alt film. Bunăoară, criteriile impuse băncilor, prin noul Regulament de creditare al BNR, facilitează accesul la imprumuturi numai celor cu o bonitate corespunzătoare. Fiindcă băncile nu pot pune in joc banii depunătorilor inainte ca solicitantul de credite să facă dovada că are şi el ceva cheag şi că este solvabil. Aşa e peste tot, fie că e vorba despre o familie, fie că e vorba despre o ţară.
Citește pe Antena3.ro
