Basme electorale în vremea crizei

Campania electorală a debutat cu o hemoragie de promisiuni populiste. Nu a oprit-o nici măcar criza mondială. Partidele au continuat să pluseze, să născocească o momeală pentru fiecare cetăţean al României.

Nici o categorie nu a fost uitată. Cică sunt bani pentru toată lumea: de la pensionari la profesori, de la doctori şi moaşe la poliţişti şi postaşi. S-ar mai putea găsi ceva şi pentru artişti şi mineri, autişti şi copii supradotaţi, gravide şi lăuze, ceferişti şi popi. Se promit sporuri, subvenţii şi ajutoare. Plus medicamente gratuite, şcoli noi şi perfect utilate, centre de cercetare performante, autostrăzi capabile să crească într-un an cât n-au reuşit în 18. Toate deodată.

După ce o vreme au tratat criza ca pe o gogoriţă inventată să le strice lor cheful, politicienii români se grăbesc acum să o folosească electoral, multiplicându-şi plăsmuirile despre un stat capabil să rezolve totul şi orice. Nu doar şomajul şi inflaţia, ci şi problemele punctuale ale fiecărui cetăţean. Este promovată fără scrupule o mentalitate de populaţie asistată. Guvernul trebuie să-ţi dea casă, butelie şi maşină, să-ţi repare acoperişul, să-ţi plătească datoriile la bancă şi la vecin, să te treacă strada şi să te vindece de trânji. Acest tip de discurs nu este doar mincinos, ci şi nociv. Riscă să submineze singurul mare atu pe care îl avem în faţa crizei: suntem deja bine antrenaţi şi am învăţat să ne descurcăm singuri în vremuri grele.

Spre deosebire de americani şi vest-europeni, românii au o vastă experienţă în domeniul "strânsului curelei". Restructurări masive şi şomaj? Inflaţie galopantă şi prăbuşirea puterii de cumpărare? Le cunoaştem din anii ’90. Tot atunci ne-am obişnuit şi cu falimentele bancare sau cu economiile pierdute peste noapte în jocuri piramidale. Şi cu chiriaşii evacuaţi, rămaşi în stradă după o viaţă de muncă. Dramele pe care le descoperă acum Occidentul noi le-am trăit deja, în lunga şi tumultuoasa "perioadă de tranziţie". Fără anestezia şi plasele de siguranţă oferite de un autentic sistem de protecţie socială.

E puţin probabil ca ceea ce urmează să fie mai rău. Cu condiţia să nu ne dăm singuri cu stângul în dreptul. Deocamdată, însă, acesta pare principalul hobby al politicienilor noştri, care continuă să ne servească basme electorale despre o ţară în care vor curge lapte şi miere.
Pentru a perpetua iluzia încă vreo două săptămâni, sunt gata să golească vistieria.
Din păcate, bugetul nu este un sac fără fund sau un corn fermecat al abundenţei. Nu se umple cu bani apăruţi, prin magie, din neant. Statul funcţionează din impozitele noastre. Tot noi vom plăti pentru toate promisiunile extravagante din campanie. Pentru a le putea onora, viitorul guvern va fi cu siguranţă obligat să ne bage mai adânc mâna în buzunar. Mărind fie cota unică, fie TVA-ul. Adică vom avea ori leafă mai mică, ori preţuri mai mari. Despre această alegere, dificilă, dar inevitabilă, politicienii evită să vorbească. Deşi tocmai o astfel de opţiune ar trebui să ne influenţeze decisiv votul.

Cînd statul plăteşte, dă de la noi, nu din conturile personale ale miniştrilor. Cei care înţeleg acest lucru observă că unele dintre măsurile anticriză avansate în aceste zile sunt nu doar nerealiste, ci de-a dreptul revoltătoare.
Este absurd şi imoral ca toţi contribuabilii să suporte ratele pe care nu le mai pot achita titularii unor credite imobiliare. De ce să plătesc eu pentru casa vecinului? Mulţi români şi-au dorit o locuinţă nouă, dar au ştiut că nu şi-o pot permite. Sau au fost refuzaţi de bancă.
De ce ar sponsoriza acum proprietatea altcuiva? Nu e de ajuns că au achitat creditele neperformante ale Bancorex, trecute graţios la datoria publică? Până când unii cu folosul şi restul cu ponosul?