Dimineata salcie. De vara toropitoare. Zabovesc la un semafor, cu gandurile razletite aiurea. "Treci, ma-ncoace, n-auzi? Vino aici, hai, ce astepti?", imi zgarie auzul o voce pitigaiata de femeie. O fi cu cainele la plimbare, ma socotesc cu mine insumi. Intorc, din reflex, capul. Nici pomeaneala de patruped. La vreo trei metri in urma, un batranel in pantaloni scurti si tricou decolorat. Paseste nesigur, cu privirea spalacita. Faptura toata ii e un monument de tristete. Pare singur pe lumea asta vitrega. In fata lui calca apasat dresorul, o pensionara cu parul coliliu. Il boscorodeste intruna, cu asprime de zgripturoaica. Nu-l slabeste din ochi, ca pe un catelus scapat din zgarda. Gesticuleaza energic si vorbeste, vorbeste... S-or fi iubit vreodata?, ma intreb dintr-odata. Cum le-o fi fost tineretea?, continui sa-mi rumeg revolta. Urata le e batranetea! Ma uit lung dupa ei, ea inainte, infipta si hotarata, el in spate, absent si sovaielnic. Sunt strazile pline cu astfel de cupluri. Le vezi iesind din bloc sau intarziind pe la tarabele cu fel de fel de nimicuri. Au trupurile ostenite, un maldar de carne in care s-au cuibarit toate durerile de pe pamant. Si din care s-au scurs placerile de altadata. Candva, atingerea pielii, framantarea carnii, impreunarile trupesti ii faceau sa-si piarda mintile. Prin trup ajungeau mai usor la fericire. Azi, trupul le e doar ascunzatoare pentru boli, sursa suferintelor. Doamne, si cate sunt!...
Se imbatraneste urat pe meleagurile in care, la asfintit, oamenii devin mosi si babe. Adica niste resturi prisositoare de viata, de care se incurca mai toti. Niste babalaci care au dat in mintea tancilor, si cine sa-i ia in seama? Cine?, de vreme ce ei insisi au abandonat lupta, multumindu-se numai sa supravietuiasca. Sa-si numere in resemnare putinele zile ramase. Inima lor abia mai palpaie, tematoare sa-si ia avantul de odinioara. Altitudinea ii sperie de moarte, vietuiesc la inaltimea joasa a dispretului de sine, lipiti de tarana inspre care trag impacati cu esecul. Le este frica sa-si aminteasca de tinerete si s-o poarte din nou in inima. "Ce-o sa zica orasul?", isi repeta batranii nostri rusinati de cutezanta pornirii de-o clipa. Si-au interzis sa iubeasca, sa se infioare in vecinatatea frumusetii, a tulburarii rascolitoare. "Daca afla copiii si nepotii?", isi justifica definitiv capitularea la picioarele prejudecatilor. La noi, batranetea e varsta renuntarilor, a abdicarii. Iar formele renuntarii sunt tot atatea chipuri ale uratului. Saracia sa fie de vina? Ori inestetica sufletului? Sau lipsa unui exercitiu al emotiei, al sensibilitatii? Ma tem ca n-am un raspuns, insa stiu ca in Romania oamenii imbatranesc prematur si nevolnic. "Treci, ma-ncoace!...", imi rasuna in urechi glasul acestei batraneti degradante.