Bocetul mioritic al Eurovisionului

Nu mă dau în vânt după lumea muzicii româneşti, pe vremea mea zisă şi uşoară, în prezent poreclită în felurite chipuri. Am urmărit, totuşi, finala Eurovisionului de la Moscova cu mare atenţie. Dintr-un motiv politic însă. De când au început să obţină primul loc şi fostele state comuniste, între ţările organizatoare s-a stârnit o adevărată întrecere având drept temă: Cine pune la cale un spectacol cât mai dihai?

Astfel că ediţiile organizate de Ucraina, de Serbia, de o ţară baltică au dezvăluit eforturi financiare şi organizatorice ieşite din comun. Organizarea unei finale într-o ţară cu puternice rădăcini demo­cratice şi de economie de piaţă e destul de dificilă. Banul public e drămuit cu maximă severitate în aceste ţări.

În plus, având motive de orgoliu naţional şi în alte domenii - economic, de exemplu -, aceste ţări nu se prea omoară să rupă gura târgului european cu o organizare presupunând risipă de bani sau chiar de talent. Fostele ţări comuniste stau altfel la aceste capitole.

Pe lângă faptul că banul public nu e cheltuit cu spaima faţă de iscodirea severă a opiniei publice, în aceste ţări orgoliul naţional îşi găseşte motiv de răzgâiere în organizarea unor sindrofii precum finala Eurovisionului.

În consecinţă, fie că e vorba despre in­ter­venţia statului sau despre contribu­ţia potentaţilor locali, înnebuniţi să arate că şi ei au bani, finalele Eurovisionului din ultimii ani au fost mai degrabă întreceri în materie de bani şi organizare de­cât în materie de interpretări propriu-zise.

Sub acest semn eram curios să văd ce demonstraţie de forţă financiară şi organizatorică va face Rusia, indiscutabil animată de ambiţia de a arăta lumii de ce e în stare Marele Imperiu de la Răsărit.

Nu numai mie, dar şi celorlalţi telespectatori ne-a fost clar că Moscova a ţinut să facă din finala Eurovisionului o spectaculoasă demonstraţie de forţă. Ceva asemănător lansării în Cosmos a unei navete sau experimentării unui nou tip de bombardier. Această ambiţie a Moscovei a făcut dintr-un banal spectacol un eveniment planetar. S-a văzut imediat risipa de bani pentru ca tehnologia de ultimă oră să facă din finală nu o întrecere între concurenţi, ci o victorie a măreţei Rusii asupra uimirii noastre.

Numai că, după opinia mea modestă, tocmai prioritatea absolută acordată spectacolului creat de organizatori a dăunat spectacolului creat de concurenţi.

Era practic imposibil să mai poţi fi atent la ce se cântă, cum se cântă şi cum arată show-ul unui concurent în con­di­ţi­i­le în care atenţia îţi era sedusă de spectacolul de lumini, de macarale tv miş­cându-se într-un ritm ameţitor şi de da­rea semnalului din Cosmos.

Urmărind spectacolul a ceea ce s-ar putea numi ambiţia Moscovei de a dovedi lumii că măreaţa Rusie n-a murit, cum cred unii, am luat cunoştinţă şi de locul 19 ocupat de concurenta noastră.

Aşa cum spuneam la început, lipsit de preocupări deosebite faţă de show-bizzul muzical de la noi, n-am pretenţia că mă pricep la acest domeniu. Ca simplu telespectator însă, care a urmărit şi alte finale, aş spune că prezenţa noastră a fost catastrofală.

Concurenta, al cărei nume mi-a ajuns la urechi abia după ce s-a calificat pentru finală, e tipică vremurilor de azi, în care pulpele zdravene ţin loc gramaticii, iar sânii dezgoliţi, talentului.

La radio, poate, unde distinsa s-a bucurat de o publicitate deşănţată, vocea Elenei Gheorghe e acceptabilă. Pe scena uriaşă de tip rusesc de la Moscova s-a auzit însă ca a unui pui de gâscă rătăcit de mămica ei. Lesne de remarcat, de asemenea, sărăcia strigătoare la cer a show-ului redus la mijloacele unei şuşe de pe scena Şcolii populare de artă din Cocârlaţi.

Dar chiar dacă reprezentanta României ar fi fost întruchiparea perfecţiunii pentru specialişti, un lucru e sigur: s-a clasat pe locul 19 din 25 de concurenţi, în urma amărâtei Moldove.

După opinia noastră, în România, de la acest adevăr ar fi trebuit să pornească dezbaterile.

Dezbateri care ar fi trebuit să pună întrebări severe asupra felului în care s-a clasificat concurenta, asupra felului în care a fost pregătit spectacolul. Dezbatere care ar fi trebuit să ceară mai ales cădere de capete. Urmărind însă dezbaterile de la noi, am constatat că multe, dacă nu chiar toate, s-au concentrat pe justificarea eşecului. Mesajele de la ascultători, telespectatori, cititori au stat toate sub semnul resemnării mioritice.

N-avem noroc, n-avem amici în Europa, Eurovisionul e un târg de la care noi suntem excluşi, Elena Gheorghe a fost excepţională (te iubim! te pupăm! Feli­citări!), de vină sunt contextul geopolitic, locul şi rolul României în lume. Într-o ţară cu adevărat europeană, opinia publi­că s-ar fi rezumat la o singură întrebare: Cine e vinovat dintre cei plătiţi de la buget pentru acest umilitor loc 19? La noi însă, cei vinovaţi n-au fost şi nu vor fi luaţi la întrebări. N-aş fi scris despre reacţia la eşecul României la Eurovision dacă n-aş fi regăsit în ea blestematul bocet mioritic românesc. Întâlnit în atitudinea românilor faţă de tot ce li se întâmplă în plan economic, social, politic, ba chiar şi în plan personal.