Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Demult, când nici nu mă născusem, în martie 1959, “reacţionarul” Alexandru Mihalcea era demascat de dulăii Securităţii ca “duşman al poporului”. Prin urmare, elementul ostil regimului democrat-popular este exmatriculat, nu înainte ca decanatul să-l excludă din UTM “pentru descompunere morală şi apărarea literaturii şi criticii burgheze”. În “nota informativă” ticluită de biroul Uniunii Tineretului Muncitoresc se scrie că “Tot timpul Mihalcea a privit cu neseriozitate pregătirea profesională. Venea numai la unele cursuri, care îi plăceau, nu lua niciodată notiţe etc. În seminarii Mihalcea căuta să provoace discuţii pe teme formale, lipsite de orientare politică, punea deseori întrebări menite să ducă discuţiile pe o cale străină ideologiei marxist–leniniste. Referatul ţinut de Mihalcea în Cercul ştiinţific de economie politică (în anul II) a fost aspru criticat pentru lipsa oricărei orientări politice. Scriind despre succesele agriculturii R.P. Chineze el a evitat să ia atitudine mulţumindu-se cu strângerea unui număr foarte mare de fapte, fără comparaţii măcar cu situaţia Chinei înainte de 1949.
Cu câteva zile înainte de a ţine un referat despre ateism (pe care s-a oferit să-l ţină el însuşi) s-a dus la înviere la Mitropolie atrăgând şi un grup de colegi de la cămin.
Mihalcea scria poezii, povestiri - pe care evident nu le publică nimeni, dar nici colegilor nu le arăta decât întâmplător – cu subiecte morbide, pline de pesimism şi într-un limbaj ermetic. Semnificativ pentru preocupările lui e faptul că a izbutit să citească manuscrisul romanului «Scrinul negru» de Călinescu, şi a făcut şi un studiu – în propriul lui interes -despre limbajul folosit de G. Călinescu în «Bietul Ioanid».
Izbutind să se strecoare în biroul organizaţiei de UTM – în anul III – alături de Radu Ion el s-a opus hotărârilor Organizaţiei de partid a Facultăţii şi a Comitetului UTM. A fost necesară intervenţia Organizaţiei de partid pentru scoterea lui din biroul UTM”.
Arestarea studentului de la Facultatea de filozofie din Bucureşti nu întârzie şi aşa începe Golgota din care s-a întrupat cartea “…Şi m-au trimis în întuneric”, apărută la editura constănţeană “Menora” în anul 2012.
Nu e omis nici episodul racolării ca informator, undeva prin 1955, ca prim moment al îmbrâncirii în malaxorul născocit să macine destinele nealiniate ucazurilor partidului unic: “Planurile conştiinţei se dedublează, curg paralel, unul – normal, am o carte în faţă, văd litere, altul – subteran, insinuant, firicel abia simţit, se lăţeşte, se îngroaşă, se face torent, cară stânci, izbeşte: un singur gând, orbitor de clar, închegat într-un cuvânt, pune stăpânire pe cuget. Mă zbat, refuz realitatea, încerc disperat să-mi închipui că nu s-a întâmplat nimic, că totul e în regulă în banalitatea idioată, sterilă, mediocră, confortabilă a şcolii. Totul e normal, o să pun stele de ofiţer pe umeri, la naiba cu frânturile de gând, cu imaginile ţâşnite din memoria incontrolabilă, automată, mă mint că nu s-a întâmplat nimic, îmi spun, îmi strig disperat că nu s-a întâmplat nimic, simt totodată că s-a întâmplat ceva înfiorător. Ceva care mă zdrobeşte. O clipă de linişte e brusc izgonită de o prăbuşire vecină cu nebunia, da, o să pun stelele pe umăr, o să-mi pună stelele pe umăr, o să fiu ofiţer, Sir Neville Chamberlain coborând glorios din avion, gros-plan, pace pentru o mie de ani, gros-planul se îngustează, se dizolvă în ceaţă din care irump buza de iepure şi angajamentul, se retrag dezlânate, năvălesc alte gânduri, sunt singur, cui să-i spun, revine gândul acela viclean, nu mai dă buzna, e muscă sâcâitoare, o alung, se lipeşte iar de obraz, te ştergi, ai alungat musca, nu şi murdăria, te cutremuri de scârbă, te minţi că nu e mare lucru, revine planul secund, se lăţeşte întunecat, greu de primejdia difuză, ca bubuitul tamtamului în pădurea plină de capcane.
Din momentele acelea nu am mai putut râde cu toată fiinţa. Din literele paginii se închega un singur cuvânt: TURNăTOR”.
Ieşirea din labirint se petrece anevoie, balaurii stau de veghe şi au grijă să-l atenţioneze că există oriunde şi oricum, că angajamentul îi e lipit pe frunte de-a pururi.
România acelor vremuri tenebroase este zugrăvită, uneori, cu tragism, alteori, cu ironie, într-un tablou pe care n-ai cum să-l uiţi. Scena “umflării” banditului este memorabilă: “Din aglomeraţia de pe bulevard s-a prelins o vechitură, Dodge ori Buick, pesemne confiscată de la un fost, o rablă. Şoferul a întors capul, s-a întins peste banchetă, a deschis portiera, l-am văzut: puhav, cu mustăţi groase, purta şapcă de piele în opt colţuri, accesoriu al vestimentaţiei exclusiviste care îi distingea pe şmecherii de pe Calea Griviţei de restul muncitorilor. Şapca de piele în opt colţuri juca, în rândurile pegrei bucureştene, un rol similar cu al cravatei studenţilor de la Oxford. Namila m-a îmbrâncit pe banchetă, piticul s-a urcat pe partea cealaltă. Pune-i ochelarii, a poruncit stârpitura. I-am uitat, a recunoscut găliganul şi s-a lăsat brusc pe mine, greu de mi-au pârâit oasele. M-a înjurat de mamă, furios de parcă eu eram de vină că e el uituc. Şoferul le-a dat un ziar, l-au desfăcut peste mine cum stăteam încovoiat, cu fruntea pe genunchi sub chintalele grăsanului, rabla a luat-o din loc. De-abia atunci mi-am dat seama că era o maşină specială. Banalizată, ca în romanele poliţiste. Pe dinafară vai de mama ei - dar motorul torcea ca o pisică. Mustăciosul a cotit brusc pe podul de la Facultatea de chimie, a luat-o la dreapta, a făcut un rondou, a urmat panta unui deal, am simţit că maşina urcă, s-a oprit.
Piticul a deschis portiera, a coborât, s-a dat jos şi posesorul şepcii, stârpitura a revenit, labele grăsanului mi-au căutat faţa pe sub ziar, am simţit un elastic comprimându-mi ceafa, m-a împins spre avorton, am fost înşfăcat de cot şi dus undeva pe un drum pietruit pe care blacheurile îngropate ale încălţărilor mele ţăcăneau ca potcoavele cailor pe macadam.
Am fost împins cu duşmănie într-o camera supraîncălzită, mi s-au scos ochelarii, m-a izbit o lumină puternică. În faţă - o masă la care stătea o femeie fără vârstă. Într-o parte un aparat de fotografiat pe trepied, ca acelea din Cişmigiu, pentru poze la minut. Alături, o ţoghie de lemn cu cursor, cum erau prin dispensare. Lângă aparat o pocitanie scundă, într-un halat scurt, soios, de sub care ieşeau pantaloni kaki de cizmă. Nu şi cizme, individul purta papuci. O urâţenie de vise rele în spaţiul odăii care părea anticamera unui tărâm bântuit. Puteai s-o lipeşti pe un tablou de Bosch, nu s-ar fi observat adăugirea. O hidoşenie asemănătoare am mai văzut tot acolo, după vreo două luni, într-o noapte, în cabinetul lui Enoiu: Alexandru Nikolski-Grünberg, sacerdotul teroarei. Fă-i identificarea, a hotărât bărbatul; femeia fără vârstă m-a întrebat: nume şi pronume, fiul lui - zi, mă, cum îl cheamă pe tacto şi pe mă-ta, născut la ? Se uita pe o foaie cu care confrunta răspunsurile, nu cumva să mint (aşadar fusesem aşteptat ...), pocitania mi-a spus treci, mă, în faţă şi uită-te la sticlă, a băgat capul într-un soi de mânecă de pânză neagră, şi l-a scos, pun-te mă dân profil, a băgat iar capul în mânecă, I-a scos, mi-a făcut semn să mă urc pe mica platformă a ţoghiei, nu înainte de a-mi porunci să mă dezbrac în pielea goală - dă, bă, jos toate de pe tine, şi chiloţii, ce-aştepţi să ţi-I dau eu, scoate-I în pizda mătii, hai mai vioi, am priceput că persoana de sex feminin era imună la spectacol, ridică braţele, le-am ridicat, saltă-ţi coaiele, le-am săltat, întoarce-te, m-am întors, apleacă-te, m-am aplecat, desfă-ţi bucile, le-am desfăcut. Rezultatul inspectării tuturor zonelor corpului meu a părut că-l satisface; nimic interzis nicăieri. Nici măcar în cur. Femeia îmi scotocea hainele, pipăia cusătură după cusătură. Mi le-a aruncat: îmbracă-te! Aşteptam încălţările, indestructibilele mele ghete de toamnă-iarnă, impermeabile, potcovite cu blacheuri îngropate. Slutul a luat un patent, a scos un blacheu; a tras tare, cu chiu, cu vai l-a scos. Celălalt n-a vrut să se desprindă. S-a înfuriat, s-a holbat la minuscula bucată de metal care nu voia să se dezlipească de toc, a tras iar. Degeaba”.
Suntem purtaţi prin capitala marilor prefaceri revoluţionare, prin Sf. Gheorghe sau Sibiu, dar mai ales prin satele din regiunea Vlaşca, la Dadilov îndeosebi. Aflăm rânduieli şi rosturi pierdute azi, lumea aceea e povestită cu nostalgică tulburare, semn că luminiţele din întunericul concentraţionar n-au putut fi stinse niciodată.
Apar personaje celebre deja, Dej, Groza, Maurer, Iliescu, Tismăneanu (tatăl, nu fiul) şi câţi alţii. Bunăoară, în timpul “când profesorul Leonte Tismăneanu îşi ţinea cursul în vastul amfiteatru de la Drept, marxism-leninismul era mai mult decât o disciplină fundamentală din programă. Era o religie. Profesorul, sacerdot al cultului cu patru sfinţi şi templu în Piaţa Roşie, nu ţinea lecţii, nu preda. Oficia”.
O carte răscolitoare despre torţionari şi victime, despre siluirea libertăţii de opinie, un strigăt disperat înspre prezentul confuz şi nesigur. Luaţi aminte, pare a spune condeierul, eu vin din întuneric şi ştiu ce înseamnă teroarea puşcăriei ! Luptaţi-vă din răsputeri să fiţi liberi până la capăt ! Citindu-l pe Alexandru Mihalcea am înţeles altcumva ororile roşii şi parcă mă simt vinovat că am trecut de atâtea ori pe lângă el fără să-i cunosc drama.
“Citeşte şi dă mai departe !” îmi scrie autorul în dedicaţie, cu umorul ce nu l-a părăsit niciodată pe fostul ziarist de la “România liberă”. Nu ezit neam, aşa că recomand tuturor cartea asta zguduitoare, ţâşnind ca un fulger de lumină din întunericul carceral.
Citește pe Antena3.ro
