x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Brandul de ţară (I)

Brandul de ţară (I)

de Cristian Crisbăşan    |    15 Aug 2010   •   00:00
Brandul de ţară (I)
Sursa foto: Cristian Crisbăşan/

Prin toamna anului 1991 am plecat la Milano. Cu trenul. Era a doua mea ieşire din ţară, după Praga în aprilie 1990.
Rapidul 31 m-a dus până la Belgrad. Am traversat oraşul ca să ajung în gara din care plecau trenurile spre Italia. Este singura mea trecere prin fosta Iugoslavie. Însă un episod petrecut la vremea aceea mi-a revenit acum în minte.
Cineva spunea că brandul unei ţări începe chiar de la... ceea ce vezi şi cum eşti tratat la graniţă. Ei bine, atunci în 1991, am fost foarte neplăcut impresionat de brutalitatea grobiană a grănicerilor şi vameşilor iugosalvi. Nişte brute înalte, pline de muşchi peste care plesneau uniformele verzi, haidamaci cu cefe groase şi feţe întunecate de chipiurile lăsate în faţă, precum naziştii. Priviri agresive, ostile, suspicioase. Vorbe lătrate. Am fost opriţi undeva pe un câmp, ni s-au controlat şi răvăşit bagajele, apoi am fost daţi jos. Compartimentele au fost cercetate amănunţit de patrule cu câini lupi. Parcă eram într-un film de război. Cei găsiţi în neregulă au fost lăsaţi acolo în câmp, vociferând. Noi ne-am continuat drumul.

Belgradul nu mi-a plăcut, atât cât am văzut din el. Era mizerie. M-a frapat faptul că absolut toate chioşcurile de ziare aveau vitrinele tapetate cu pagini din reviste porno - imagini extrem de explicite. Gara în care am aşteptat trenul de Italia era murdară şi urâtă, ca o autogară de provincie de la noi. Undeva spre seară ne-am suit în trenul nostru. Am trecut graniţa prin Slovenia de azi, întrând în Villa Opicina dimineaţa devreme. Aici a urmat un alt control de graniţă. Care a fost aşa: a apărut un ofiţer italian extrem de simpatic, cu părul grizonant şi mustăcioară neagră, genul glumeţ, vesel, binedispus, vorbăreţ, senin, relaxat, cu vestonul descheiat şi fără caschetă, cu o ţigară într-o mână şi un pahar de plastic plin cu cafea.

De fiecare dată când intra într-un compartiment striga vesel ca un cântăreţ de operetă: "Bine aţi venit în Italia!". Când a ajuns la noi, ne-a verificat paşapoartele zâmbind, ne-a întrebat pe un ton glumeţ dacă nu cumva avem în bagaje droguri, arme, bombe sau mărfuri de contrabandă. Şi ne-a făcut cu ochiul. Pe mine m-a întrebat unde merg. I-am spus că la Milano. A zis: "A, foarte frumos la Milano, am rude acolo!". După care ne-a urat şedere plăcută în ŢARA LUI şi a plecat lăsând în urmă o aromă de colonie bună care se împletea seducător cu fumul ţigării lungi cu filtru alb.

Totul s-a petrecut foarte repede şi prezenţa acelui om ne-a făcut să ne simţim foarte bine. Ne-a indus o stare pozitivă, tonică. Ne-a redat o siguranţă după episodul neplăcut cu vameşii iugoslavi şi ne-a remontat. Era o dimineaţă de toamnă superbă şi în curând am admirat panorama splendidă a oraşului Trieste. O altă lume, după întunecata Iugoslavie.

Acel vameş italian mi-a provocat o amintire de neşters - şi acum, după aproape 20 de ani - şi aveam să descopăr că atitudinea lui era perfect consonantă cu felul în care m-am simţit în cele zece zile în Italia. Omul acela, personajul său, atitudinea lui, imaginea sa făceau parte integrantă în mod armonios din imaginea de ţară a Italiei. Toţi italienii întâlniţi apoi la Milano au manifestat aceeaşi bună-dispoziţie, aceeaşi atitudie calmă, senină, deschisă, binevoitoare.

Vrem să facem un brand de ţară pentru România, dar nu ştim cu ce să începem. Nu ştim ce să comunicăm. Poate pentru că încă nu ne dăm seama cine suntem şi ce vrem. Poate pentru că nu avem un respect de sine autentic. Nu ştiu. Dar cert este că imaginea pe care România o oferă chiar de la graniţă este deplorabilă. Pe uscat, aer şi apă. Începând cu atitudinea şi uniformele personalului şi terminând cu drumurile.

×
Subiecte în articol: dreptul la excepţie