Bunica şi hoţul

Când aud cuvântul "uliţă", instantaneu îmi apare în faţa ochilor ea, uliţa care porneşte din dreptul casei bunicii, şi nu acel "drum îngust care străbate un sat, rar un oraş"... (conform definiţiei DEX-ului). O cărare acolo, un debuşeu al verii, un clişeu al timpului. Ea, uliţa, nu se opreşte în dreptul cazanului unde nea Ilie (la mulţi ani, nea Ilie, oriunde ai fi, că pe 20 iulie e ziua ta onomastică) făcea pe vremuri ţuică. Se opreşte în dreptul gârlei, care "nu mai e ce-a fost", mă asigură tata, cum nici uliţa nu mai e ce-a fost, în praful ei nemai­zbă­­tându-se nici măcar o găină. Oră­tă­niile bunicii nici atât, ele au căzut pradă unui hoţ, căruia prezentul îi permite în mod sistematic luxul de a fi găinar. La un moment dat, bunica mi-a trimis o scrisorică. În care mă certa că nu mă ocup de hoţ, să-l dau la ziar. Lasă-l, bunico, să moară găinar! N-am timp de el şi, conform spuselor unui istoric american: "Evit revoltele şi adunările mari. Mi-ar fi penibil să urmăresc maşinile de pompieri". Bunica mă averti­zea­ză că şi-a ascuns medicamentele sub per­nă. Să-i spun să ascundă şi ca­mi­o­neta chinezească de jucărie de pe noptieră, în care se află câţiva pui de găină din pluş? N-are rost, lumea merge înainte, printre găi­nării se mai naşte câte un unicorn (în Italia tocmai şi-a făcut apa­riţia o vietate asemă­nă­toare ino­ro­gului din vechile legen­de), iar uliţa îşi cară mai departe în spate mân­dria sătească de a nu străbate un oraş.