Cămaşa copilului evreu

A murit nazismul? Da, suntem tentati sa raspundem. Cutremuratoarea crima din Franta, asupra copiilor evrei, ne arata ca nu.

Aproape nonagenarul Iacob Zimbler, nascut in Romania, de care memoria lui afectiva refuza sa se distanteze si traitor in splendidul oras israelian Haifa, langa tarmul sudic al Mediteranei, mi-a citit telefonic un fragment tulburator, in granita prozei, apartinand unei scriitoare nascute si ea pe meleagurile noastre. Personajul este un adolescent evreu care, incolonat pentru deportare si pentru lagarele mortii, atrage interesul unui jandarm prin frumoasa camasa inflorata pe care o purta. Camasa fusese cusuta de mana mamei copilului care pusese in ea toata iubirea pentru fiu. Da-mi-o mie, i-a cerut-o jandarmul care mergea calare, pe langa sirul de prizonieri. Tie oricum n-o sa-ti mai trebuiasca. Pustiul a spus ca nu se poate desparti de ea, fiind o camasa de la mama. Jandarmului ii placea insa camasa, ramasese lipit cu privirea de ea si tot insista. Cat vrei pe ea? – l-a intrebat pazitorul cu arma si pustiul n-a stiut ce sa-i raspunda. Intr-un tarziu, cand coloana se scurgea pe langa o padure, i-a zis copilului: lasa-mi camasa si fugi in padurea pe care o vezi. Micul evreu a fost convins ca va fi impuscat, dar i-a dat camasa pe care jandarmul si-a indesat-o, multumit, in rucsac, iar el a alergat, fara a privi inapoi, spre padure. Asa a scapat iar mama i-a mai daruit o data viata.

Citind ultima carte a prietenului meu Carol Roman, 'Sa crezi in vise...', un fel de roman autobiografic in care dezvolta, asa cum face si in viata, in nota umoristica, intamplari tragice, am tresarit la o asemanare. Familia cizmarului 'de lux' din Bucuresti, in fapt o familie sarmana, traind chinuit din truda de pantofar a tatalui, pleaca la Galati ca de acolo sa ajunga in promisul El Dorado al URSS. Numai ca jandarmii sechestreaza in vagonul de tren, ramas pe o linie moarta, doritorii unei vieti noi si apoi ii obliga la un fel de domiciliu fortat in orasul dunarean. Copilul, persecutat de parinti cu o vioara la care era obligat sa exerseze zilnic, induiosand inimile apropiatilor care-l si vedeau un 'mic Mozart', ajunge, in acele vremuri tulburi sa supravietuiasca tocmai prin cantecul la acest instrument, un fel de nepretuita camasa a mamei. Vioara intregea micile venituri ale familiei, cand tatal se afla la oaste. Vioara a induiosat si nemti si romani, deveniti neatenti la alte nuante aducatoare de moarte. Carolica, asa il rasfatam noi, cel ramas mereu fara varsta (zice ca mai are pana va implini 100 de ani si, uneori inclin sa-l cred) a scris o carte tulburatoare in adancurile ei si cu prospetimi adolescente. Demontarea a doua vise, ambele spulberate (o iubita care o sterge in Israel cu cel mai bun amic si visul, devenit demonic, legat de fericirea care rasare de la rusi), se petrece pe un fir narativ care curge fara poticneli, natural ca un izvor pentru ca vine din adevarurile traite, unele aproape la zi prin destinul ziaristic al personajului. Prefata profesoarei Zoe Petre nu face decat sa adauge nostalgii unei povesti in care viata si moartea se impletesc ca firul bicolor al unui martisor.