Când omul aparţine casei

Nu sunt singurul om căruia îi place să se uite la case. Această formă de curiozitate şi de contemplare parcă este înnăscută în noi. Casele ne interesează, ne ispitesc, ne fac să vibrăm. Ne uităm la ele, în general, pe dinafară, pentru că de puţine ori avem şi şansa de a fi invitaţi înăuntru. Dar chiar şi aşa, suntem cu toţii nişte avizi vizitatori de case. În ce mă priveşte, ori de câte ori călătoresc în străinătate, nu pot să nu compar casele pe care le văd cu cele din România. Ceea ce mă interesează însă cel mai mult sunt casele din zonele rurale, fiind marcat de copilăria mea bucovineană şi de satele din zona Sucevei.

Astăzi, oricine traversează România rămâne uluit de numărul de case noi. Ele sunt chiar un indicator, dacă nu de prosperitate, cel puţin de schimbare. În ultimii douăzeci de ani, oamenii au investit în primul rând în case, uneori cu preţul unor mari sacrificii, în general cu banii câştigaţi în străinătate. Ori de câte ori traversez satele româneşti şi văd cât de multe case noi se construiesc, îmi pun însă şi următoarea întrebare: sunt ele şi frumoase? Şi constat cu durere că răspunsul este NU. Din păcate, casele care se construiesc în România nu au ceea ce se numeşte stil.

Îmi pare rău să constat acest lucru, dar este o realitate. Casele pe care le construia ţăranul român, în ciuda sărăciei sale, până la explozia urbanistică de după 1990, aveau mai mult stil decât acum. Îmi amintesc atât de bine de satele Bucovinei, unde casele creau o armonie, pentru că aveau în comun albul pereţilor, acoperişurile din draniţă şi gardurile cu zăplaz. Gospodăriile aveau cam aceeaşi structură şi se integrau oarecum în natură. Când văd astăzi în satele româneşti câte un acoperiş de un roşu violent sau de un albastru respingător, parcă îmi sângerează sufletul. Sigur, oamenii  şi-au construit case într-un regim de urgenţă ca să poată să se bucure de o viaţă mai confortabilă şi mai civilizată, dar nicăieri nu stă scris că urâţenia este un tribut care trebuie plătit pentru accesul la bunăstare.

Mi s-a întâmplat să traversez regiuni ale Europei, unde casele sunt de o frumuseţe tulburătoare fără să fie acoperite de zorzoane şi de tot felul de piruete arhitecturale. Cum de au reuşit alte ţări să-şi conserve frumuseţea arhitecturală în zonele rurale fără să împiedice apariţia confortului? Răspunsul este simplu, printr-o legislaţie care impune atât educaţia estetică a oamenilor, cât şi utilizarea unor modele arhitecturale în spiritul tradiţiilor locale. În regiuni precum Toscana din Italia sau Provenţa din Franţa, nimeni nu are voie să construiască la întâmplare: orice casă nouă trebuie concepută în spiritul unui stil local şi construită eventual cu materiale din regiunea respectivă.

În Ţara Bascilor (franceză şi spaniolă) poţi să străbaţi zeci şi zeci de sate, să parcurgi sute de kilometri în lung şi în lat şi nu vezi o casă urâtă. Legislaţia sau tradiţia locală îi obligă pe oameni nu numai să construiască în spiritul unei vechi tradiţii, dar şi să respecte o anumită densitate urbanistică... Nu mai vorbesc de alte regiuni din Elveţia, Austria sau Anglia, unde până şi pentru construirea unei pivniţe de vinuri proprietarul trebuie să obţină girul arhitectural şi urbanistic local ca nu cumva noua sa construcţie să fie stridentă în peisajul rural respectiv.

Din păcate, România, în materie de case noi stridente, riscă să devină o ţară campion, iar fotografii interesaţi de kitsch găsesc în prezent în satele româneşti o materie abundentă. Străinii care vin la noi rămân însă uluiţi când vizitează, de exemplu, Muzeul Satului de la Sibiu sau cel de la Bucureşti. Acolo descoperă ei că diversele regiuni ale României au avut un specific arhitectural sublim, dar că aceste elemente n-au fost preluate aproape deloc în configuraţia noilor construcţii.

Românii îşi iubesc casele şi sunt buni gospodari, aşa că mă întreb: cum de este posibil să-şi construiască uneori case urâte? Lipsa lor de gust vine din grabă sau se molipsesc reciproc în materie de urâţenie, dat fiind că fiecare vrea să se arate mai grozav decât celălalt? Ţăranul român a avut întotdeauna un cult al casei, pe care şi-a îngrijit-o cât a putut. Cum a fost posibil ca acest cult, care alia uneori sărăcia cu frumosul, să dispară brusc? Răspunsul cere fără îndoială o investigaţie sociologică mai serioasă. Eu am să mă mulţumesc însă cu evocarea unei tradiţii pe care am întâlnit-o în Ţara Bascilor. Bascii au o vorbă: nu casa aparţine omului, ci omul aparţine casei. Concret, în decursul istoriei lor, acest precept s-a tradus prin faptul că averile nu erau divizate niciodată: un singur copil (băiat sau fată) moştenea toată averea şi implicit casa, ceilalţi copii fiind trimişi să se facă militari, marinari, preoţi sau să înveţe diverse meserii.

Copilul care rămânea în casă avea însă obligaţia să-i primească pe toţi fraţii săi sub acoperişul casei părinteşti în caz de nevoie. Această tradiţie i-a făcut pe basci să-şi conserve un peisaj rural aproape unic în Europa: casele lor sunt, toate, foarte mari, cu etaj, capabile să adăpostească oameni din trei generaţii şi mai multe familii. Ţara Bascilor a devenit astăzi una din principalele destinaţii turistice ale Franţei şi ale Europei. Nici un acoperiş roşu ca para focului nu şochează privirile turiştilor. Oamenii vin în Ţara Bascilor, pentru că au ce vedea începând cu casele.