Când România merge cu fală, pe bicicleta medicinală

România merge cu fală, pe bicicleta medicinală. Împlinirile altora îi trec pe la fereastră, pe la uşă, pe la graniţă, pe lângă această ţară atât de statornică încât nici nu pleacă de pe loc, necum să se aventureze, în vreun progres, ceva. Ea nu pune nimănui probleme de aterizare. Şi asta pentru că ea nu se ridică. Ea nu zboară. Ea nu mişcă. Ea stagnează cu un excedent de caracter şi de statornicie.

Nu (prea) aveam dreptul la competiţie, dar (undeva) în secret, ne plăcea. Când apucam să ieşim la vreo întrecere ade­vă­ra­tă, ne apucam de performanţe. Gimnastica noastră devenise cea mai bună din lume. O echipă românească de fotbal reuşise câştigarea campionatului european de cluburi. Făceam furori în handbal. Şi mai făceam, uneori, adevărate crize de nervi, în care ne depăşeam contemporanii. Lasă că bătusem recorduri mondia­le de gândire şi de acţiune. Dar iată că, de un timp, nu ne mai complicăm cu bătă­liile pentru întâietate.

Ne-am aşezat pe bicicleta medicinală şi tragem tare, în pauzele dintre două jeturi de noroi, cu care ne împroşcăm unii pe al­ţii. E ciudat, dar dezvoltăm o viteză de deplasare atât de mică, încât de aproape două decenii n-am ajuns nici până în col­ţul odăii. A dracului bicicletă ergometrică sau ergonomică, după cum credeam şi noi că i se spune, nu s-a clintit din locul pe care se afla când am încălecat-o. Şi nici nu e o bicicletă fără caracter, care să se comporte diferenţiat, în raport cu domeniul pentru care concurează.

Pe rând, industriile s-au înfipt în şaua ei şi acolo au rămas. Câte un damblagiu mai dă din picioare şi mişcă pedalele. Nu­mai că pedalele nu au lanţ de transmisiune. Ele se pot învârti. Roţile – niciodată! Tot un fel de culturism fac şi destui politicieni. Se încaieră între ei, cu entuziasm şi otravă, care să ajungă primul pe bicicletă medicinală. Dar, când ajung, îi cuprinde un fel de moleşeală şi mişcă din picioare mai ales la ocazii.

Ştiinţa? Agricultura? Justiţia? Cultura? Şcoala? Astea toate, dacă mai dau şi ele la pompă, pentru a păstra aparenţa de ple­ni­tudine a pneuri­lor. S-a mai văzut şi câte un prim-minis­tru care a căzut de pe bicicletă. (În partea finală a acestui text, premierul ar putea cădea direct de pe o mo­tocicletă de şosea. Dar se va ridica.). Ori­cât de puţin produc­ti­vă ar fi, oricât de pu­ţin ar înainta ea, bi­cicleta medicinală ră­mâ­­ne o dulce aţâ­ţare pentru toţi. Ne atrage.

Încet-încet, şi pentru vârstele mici, a fost găsită o soluţie: tricicleta medicinală. Puşi la ambiţie, ăia micii nu ezită. Hop-ţop pe tricicleta ergometrică şi îi dau bătaie. Cum şi bicicleta medicinală, şi tricicleta medicinală sunt unicate, la nivel republican, orice pericol de accidente e, dintru început, înlăturat. Se pedalează pe ele, fără nici un risc. În afară, fireşte, de riscul stagnării. Dar ce hrănitor este acest risc al stagnării faţă de riscul vitezei de competiţie!

Entuziasmul cu care dorinţa de a peda­la este întreţinută de iluzii interne şi de indicaţii externe se regenerează din sine însuşi, la nivel popular. Dar, ca să ne oprim la bicicletă, trebuie să spunem că, după aceşti ani de eforturi şi chinuri, cu cât bicicleta medicinală nu merge, cu atât noi, pe aici, aşteptăm să ne facă fericiţi, prin recordurile ei, iar profesorii noştri de faliment, din lumea largă, ne arată cu claritate drumul cel mai lung dintre două puncte, tricicleta urmând, şi ea, exemplul bicicletei.

Acum, de curând, s-au impus în faţa opiniei publice şi performerii motocicletei medicinale. Pentru activizarea acesteia nici nu mai e nevoie de eforturi personale. E suficientă repartiţia de partid. Căci motocicleta partinică e un fel de subunitate paradoxală a bicicletei naţionale. Guvernul a ieşit la bătaie, contra unor ataşuri ale acestor motociclete, fără, însă, a observa că, în scumpa noastră patrie feudalistă, tot ce există are ataş.

Am putea spune chiar că ataşul  este intrinsec societăţii bicicliştilor, triciclişti­lor şi motocicliştilor medicinali. Motocicleta are, în schimb, şi avantajul consumului. Al consumului de la stat. Pe bicicletă încă mai era nevoie, din când în când, de un efort. Sau de mimarea lui. Aşa se face că bicicleta medicinală rămâne maximum, în materie de muncă şi răsplată, de competiţie şi performanţă.

România merge cu fală, pe bicicleta medicinală. Împlinirile altora îi trec pe la fereastră, pe la uşă, pe la graniţă, pe lângă această ţară atât de statornică, încât nici nu pleacă de pe loc, necum să se aventureze în vreun progres, ceva. Ea nu pune nimănui probleme de aterizare. Şi asta pentru că ea nu se ridică. Ea nu zboară. Ea nu mişcă. Ea stagnează cu un excedent de caracter şi de statornicie.

Ea se adânceşte în sine însăşi, cu bicicleta medicinală cu tot. Să ajungă la ţel? Care ţel? Să câştige competiţii? Să fie învingă­toa­re? Dar ce, biruită nu-i stă bine? Victimă cine să fie? Să ia vijelios turnantele? Dar aici, în cabinetul Doctorului Moarte şi al asistentelor sale, Comoditatea, Bana­litatea, Confuzia, Nonperformanţa, nu există nici turnante, nici riscuri de accidente. Poate că, uneori, pedalele se mai uzează şi, dacă nu sunt unse bine, scâr­ţăie sau ţiuie. În rest, cu toată buna-cre­dinţă, facem umbră pământului. Cu entuziasm, dăm din picioare, ca să nu tulburăm creierul. Cu maximă viteză şi eroică dăruire, stagnăm. Mare minune, mare scofală, e bicicleta medicinală. Restul e beţia vitezei.