Când tata şi bunica au murit

Din clipa în care l-am văzut pe tata fără fiinţă, am înţeles, fără să ştiu de unde îmi vin informaţiile, că sunt lucruri legate de moarte pe care nu le putem vedea şi accepta, dar care există totuşi, dincolo de graniţele minţii noastre…

În primul rând, am aflat că nu îmi mai era teamă de moarte ca înainte. Apoi, când m-am apropiat de tata şi am plâns la căpătâiul lui, dându-mi seama cât de mult l-am iubit, ştiu că îi simţeam prezenţa undeva în tavanul camerei şi îmi aduc aminte că asta mi s-a părut ceva firesc.

Iar câteva ore mai târziu, văzând-o pe mama cum plânge când el e scos din casă am privit-o ferm şi i-am spus cu altă voce decât de obicei: "Lasă-l să plece; nu poate părăsi casa dacă te vede plângând; îl ţii aici". A înţeles perfect şi m-a privit mirată, dar mirată eram şi eu de ceea ce spusesem. De unde ştiam asta, nu îmi dau seama nici acum.
Iar când, la cimitir, sicriul a fost coborât în pământ, am simţit cum mă cuprinde Pacea, dar fără să fie a mea. Parcă ar fi fost pacea spiritului tatălui meu, care se liniştise complet, dar care ajunsese şi până în inima mea.

TATA... E PE CER
Stau pe terasă, în şezlong, şi privesc cerul. Sunt nişte nori minunaţi, coborâţi parcă spre pământ, pufoşi şi jucăuşi. Mă relaxează formele pe care le iau dintr-o clipă în alta, mă încântă şi îmi umplu sufletul. Pare că Dumnezeu se joacă cu puful norilor şi creează imagini noi.

Şi mă gândesc la tata. A trecut un an de când a murit şi mă simt mai împăcată acum în relaţia cu el decât mă simţeam vreodată înainte. Şi singurii care pot vorbi la fel ca mine despre asta sunt mama şi fratele meu, care au fost martorii schimbării mele sufleteşti atât de radicale, atât de tulburătoare, de la ură la iubire. Şi îmi dau seama cât de dor îmi e de el. Nu îmi aduc aminte ca în timpul vieţii lui să îmi fi fost atâta dor de el.

Închid ochii şi simt că vorbesc cu el. Îi deschid. Mă uit la cer şi acolo, pe toată lungimea dinspre apus a norilor, e tata, întins pe spate, ca şi cum ar dormi, cu nasul lui masiv, inconfundabil, cu perciunii lui speciali şi foarte senzuali, cu trăsăturile masculine atât de frumoase, cu ochii închişi, cu mâinile împreunate veşnic.

Tata... e pe cer. Adică... a luat forma norilor... Şi a rămas acolo câteva secunde împietrite în timp, nepreţuite pentru mine. Aş fi vrut să pot lua aparatul de fotografiat să îi fac o poză, lui sau norilor care luaseră forma lui, dar mi-a fost teamă că aş pierde acest moment magic pe care Dumnezeu mi l-a făcut în dar, prin tata.
Copleşitor.

BUNICA ŞI TRANDAFIRII
Tot la un an după tata a murit şi bunica din partea mamei, To (citeşte Tzo), de care fusesem probabil cea mai apropiată dintre toţi membrii familiei mele. Fusese o femeie dură, foarte puternică şi determinată, agresivă şi directă, ca majoritatea celor din neamul meu. Era o legătură specială între noi două, deşi descoperisem cât de bine mă înţeleg cu ea abia în urmă cu câţiva ani; aveam multe secrete, pe care ni le împărtăşeam una alteia cu plăcere.

La cimitir, mi-aduc aminte că stăteam în rând cu ceilalţi, rude, prieteni, preoţi, aşteptând să fie înmormântată. Simţeam aceeaşi linişte în preajma ei ca şi la tata.
Toată lumea adusese flori de toate culorile şi acum erau puse peste corpul ei fără viaţă. Eu îi cumpărasem trandafiri albi.
Şi a venit momentul în care preotul a cerut ca sicriul să fie coborât în groapă.

Şi mă gândeam: "To, aş vrea să poţi lua trandafirii mei cu tine!". Preotul a cerut groparilor să ia toată mulţimea de flori răsfirate de pe ea şi să le împrăştie apoi peste mormânt. Am fost dezamăgită, dar nu puteam face nimic. Însă exact înainte ca oamenii să pună capacul sicriului, preotul îi opreşte şi le spune: "Luaţi trandafirii albi şi puneţi-i înăuntru!".

Eu şi mama ne-am uitat una la alta, zâmbind. To era clar acolo. Şi dorise ca florile mele să rămână alături de ea veşnic.
Am rămas fără cuvinte.
Energia, gândul şi emoţia circulă între cele două tărâmuri la fel de bine ca oriunde în acest Univers. Totul e perfect.

Au trecut câţiva ani de atunci şi au mai murit persoane dragi în jurul meu, inclusiv oameni tineri. Am înţeles însă că moartea e un ciclu firesc şi natural şi că fiecare pleacă atunci când este pregătit să părăsească acest loc. Iar alegerea celor care fac acest pas trebuie respectată (adica să îi lăsăm să plece, fără să ne încrâncenăm în suferinţă). E posibil ca ea să nu fie conştientă, dar este decizia lor. E posibil ca ei să-şi dorească să trăiască în mod conştient, dar în planul secund gândul lor să fie altul, de resemnare în faţa vieţii.

Şi nu pot să mă gândesc la cei care mor fără să îmi aduc aminte de ceea ce spunea cineva, că aşa cum noi îi plângem pe ei, suferind, tot aşa plâng şi sufletele neîntrupate încă, când cineva începe o nouă viaţă. E la fel de multă suferinţă. Depinde din ce unghi priveşti lucrurile, al vieţii sau al morţii. În esenţă însă, ele sunt unul şi acelaşi lucru. Moartea aici înseamnă renaşterea spiritului dincolo.