Caragiale, despre contributia presei la tampirea poporului

Personajele lui Caragiale - Ipingescu, Jupan Dumitrache, Conu Leonida - ne propun o situatie-limita: cea a insilor care cred atat de mult in ce scriu ziarele, incat ajung sa vorbeasca in stilul gazetelor citite si mai ales indragite.

Ramane antologica in orice istorie a prostirii poporului prin intermediul presei scena lecturii la masa, intre ciorba si fleica, a ziarului de partinitate turbata Vocea Patriotului Nationale.

Vor fi fost in realitate negustori si ipistafi cu o asemenea credinta in tampenia scrisa si tiparita? Greu de raspuns. Iscodirea epocii ne dezvaluie drept realitati: stilul Rica Venturiano si folosirea acestui stil in discursurile politice.

Punand doi oameni obisnuiti, chiar daca cu ifose, sa comenteze cu sfintenie un text imbecil, ca o placinta nesarata, si nu oricand, ci in imprejurarea mesei, Caragiale a exagerat satiric.

Scriitorul s-a amuzat, superior ironic, de o realitate comica. Gazetarul impartaseste insa un alt sentiment: indignarea.

Sub titlul provizoriu, Bucuresti, 10 august, dand socoteala de lehamitea lui Caragiale de a cauta un titlu ca lumea, gazetarul intreprinde in Vointa Nationala din 11 august 1885 o necrutatoare operatie de despicare a burdihanului presei bastinase. Incursiunea lui Caragiale in jungla presei romanesti din vremea sa, dar si a tuturor vremurilor, inclusiv a celor de azi, are drept prim-popas punctul numit: imensa cantitate de prostii tiparite zilnic. Scrie Caragiale chiar in debutul articolului, evitand pamfletul in favoarea ironiei corozive: "Istoricul viitor care va voi odinioara sa lamureasca epoca prin care trecem noi romanii astazi, luind colectia publicatiilor de tot soiul, mari si mici, nu-si va face desigur o idee buna despre starea sanatatii intelectuale a unei parti a contimporanilor nostri. Se tiparesc in tara noastra zilnic atitea minuni de nazdravanie, atitea documente pretioase pentru studiul psichiatriei, incit o minte mai cumpatata trebuie sa se intrebe daca nu e aci o boala publica, o monomanie, de care ar trebui sa se ocupe mai mult medicina decit politica sau critica.

Sunt nenumarate publicatiuni artistice, filozofice, stiintifice, politice, dupa care, citindu-le, ar trebui numaidecit sa iei pe autorii respectivi si sa-i dai pe mina medicului".

Printre mijloacele sale de baza, ironia foloseste cu brio falsul mister. O stare de lucruri e exagerata pana la proportiile unui rau ontologic: epidemie, seism, potop. In cazul de fata, slabiciunile presei autohtone sunt denuntate ca semne ale unei boli ciudate: "Care om cu minte a citit polemicele gazetelor, mai ales ale celor din districte, infinitatea de poezii, de scrieri literare, de articole stiintifice sau politice, si a observat in polemice falsitatea, reaua credinta, strimbatatea punctului de vedere, apoi mania plagiaturei atit de frecuenta, - si nu s-a intrebat: oare ce boala sa fie aceasta? si ce leac i s-ar putea gasi? Si inca, din nenorocire, boala de care e vorba este contagioasa; caci cele ce se scriu se scriu pentru a fi citite, si de aci contagiunea".

Pericolul sesizat - sau poate doar inventat de Caragiale - consta in influenta nociva a bolii din presa asupra cititorilor si, prin asta, asupra cetatenilor natiunii: "Sa ne intelegem bine.

Un organ de publicitate politica, de exemplu, isi are cititorii sai; ceea ce le debiteaza zilnic trebuie sa aiba o inriurire cit de mica asupra cugetarii si parerilor lor, mai ales in politica, unde temperamentul omului si pasionalitatea se amesteca asa de mult cu lucrarea intelectuala. Cind dar acest organ in fiecare zi spune nazdravanii bietului cititor, nepregatit indestul pentru a vedea ca e boala de care vorbim la mijloc, cu ce bine se poate alege din hrana intelectuala ce i se da? Si aci, credem noi ca se poate gasi intrucitva explicatia imprejurarii, ca cea mai mare parte din populatiunea oraselor noastre care stie sa citeasca, tot citind, si mai ales gazete, vorbeste ca nelumea, face discutii imposibile asupra politicei interioare si exterioare, si a pierdut, impreuna cu limba, aproape cu desavirsire bunul simt caracteristic al poporului".

Jucand pe coarda ironiei, gazetarul gaseste un prilej de mangaiere in analfabetismul aproape generalizat: "Din acest punct de vedere, amintindu-si vorba frantuzeasca ca "si nenorocirea e buna la ceva", i-ar veni cuiva sa creada ca in vremea boalei intelectuale de care sufere epoca noastra e si un graunte de bine in faptul ca poporul nostru in mare parte nu prea are gustul citirei. Caci ce sa citeasca astazi acest popor, care, asa lipsit de carte cum e, este barem cu minte, isi are poezia lui in adevar frumoasa, filozofia lui in adevar inteleapta, spiritul lui in adevar spirit? Sa citeasca milioanele de poezii stupide? Frazeologia smintita? Stiinta falsa? Glumele neroade? Sa citeasca!".

NIMIC NU SE PIERDE

Maresalul Ion Antonescu e cunoscut indeosebi ca adversar al lui Carol al II-lea. A fost insa un moment cand generalul a colaborat cu Suveranul dictator. E vorba de guvernarea Goga-Cuza din ianuarie 1938, cand Ion Antonescu e ministru al Apararii Nationale. In fotografie: viitorul Maresal in tinuta caraghioasa impusa de Carol al II-lea ministrilor sai.

NIMIC NOU SUB SOARE

In cautarea firimiturilor geniale Constantin Hirlav imi pune pe masa, la Biblioteca, o cartulie saracacios tiparita (cu multe greseli de tipar) de Biblioteca Judeteana "Nicolae Iorga" din Ploiesti. Poarta titlul "Caragiale - intervievat. Plebiscitul presei" si reuneste, intaia oara in volum, interviurile risipite de Caragiale prin diferite publicatii. Fata de proza sau dramaturgie, interviurile sunt firimiturile de la banchet. Da, dar un banchet la care s-au servit caviar si sampanie. Raspunsurile lui Caragiale fac azi cat toate romanele lui Cezar Petrescu la un loc. Dovada: interviul dat de Caragiale pentru Albumul "Plebiscitul Presei". Cu prilejul serbarilor date de societatea Presei in 14-17 mai 1882, se publica un album cu 24 de intrebari puse fiecaruia din membrii Societatii. Raspunsurile sunt date in scris. Explicabil astfel ca "Plebiscitul presei" poarta amprenta geniului caragialean. Sunt veritabile bijuterii. Bijuterii care, in realitate, nu sunt decat firimituri. Iata un exemplu: " - Cine ati dori sa fiti, daca n-ati fi ce sunteti?". E o intrebare aiurea, menita sa scurtcircuiteze inteligenta asezata. Raspunsul dat de Caragiale e astfel reactia bunului-simt la alambicarea natanga: "Nu pot raspunde: intrebarea nu e limpede pentru mine. Cine si ce din cele doua propozitii opuse ma incurca. Mi se pare ca e ca si cum ai intreba pe cineva: "Daca nu te-ar chema Iordache, ce ti-ar placea mai bine: lapte batut ori braga?"" Valoarea acestor bijuterii ma indreptateste sa fiu de acord cu Octavian Goga, care scria in 1929: "... Si nu trebuie sa lasam sa se piarda nimic din bogatiile risipite cu atata darnicie de aceasta extraordinara figura ivita intre noi. Ar trebui sa se-nceapa o culegere sistematica a tuturor elementelor ce-ar putea intregi imaginea lui I.L. Caragiale. (...) Ar fi nu numai o monografie originala, ci si oglinda cea mai vie a spiritului romanesc...". Ce-ar fi daca un cercetator ar face o antologie din firimiturile risipite de gazetarul Caragiale prin articole efemere?

BARFE

Pretul loialitatii In 1912, cand izbucneste Afacerea tramvaielor, prim-ministru e Petre Carp, liderul Partidului Conservator. Un om de neincovoiat, faimos prin refuzul de a pupa mana lui Carol I, cum se incetatenise in democratia noastra de nasi si fini. Responsabil de declansarea scandalului e Alexandru Marghiloman, ministrul de Interne, autorul legii cu cantec de infiintare a unei Societati a tramvaielor. Criza se apropie si mai mult de guvern. Liberalii si takistii cer ca legea sa fie abrogata. Petre Carp se solidarizeaza cu Alexandru Marghiloman. Rezultatul? Guvernul e constrans sa-si dea demisia. Se formeaza un nou guvern conservator. Condus de Titu Maiorescu. Cel care accepta lovitura administrata lui Carp nu e nimeni altul decat prietenul sau de viata, onorabilul Titu Maiorescu. Iar Alexandru Marghiloman, cel pentru care Petre Carp si-a riscat, din loialitate, intreaga cariera politica, intra in noul guvern ca ministru de Finante. Vorba lui Alecsandri: "La noi sa nu te miri Cand vei vedea ca plopii dau flori de trandafiri." Si pe vremea aia Pentru numarul de An nou 1936, Ilustratiunea romana tipareste pagina trei sub titlul Ce s-a gasit in placintele de Anul nou. Printre poze cu femei interbelice, decent despuiate deci, dam si peste un ravas destinat Senatorilor: "Ca sa va respect tabietul, Va urez ram de maslin, Si - precum a spus pactul - Sa va fie somnul lin!" Nu-i nemaipomenita. Dar e actuala!

SAPTAMANA VIITOARE

Loialitatea exemplara a Antonestilor