Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Romănii sunt puşi să muncească mai degrabă pentru nivelul de trai statistic decăt fiecare pentru traiul propriu.
Romănii sunt puşi să muncească mai degrabă pentru nivelul de trai statistic decăt fiecare pentru traiul propriu.
Dacă intr-o sală de conferinţe se adună 100 de romăni cu pretenţii, care să transmită poporului ce trebuie făcut pentru ca ţara să intre pe o curbă de dezvoltare sănătoasă, numai zece dintre ei vor discuta despre fundamentele economice lipsă. Ceilalţi 90 vor imbrăca in cuvinte frumoase abstracţiuni din celelalte domenii şi vor trage invariabil concluzia că e necesar ca statul să aloce mai mulţi bani sectorului X, Y sau Z, in care işi desfăşoară ei activitatea.
In timpul acesta, numărul celor capabili să arate cum trebuie gestionată economia pentru a se crea bogăţie (nu pentru a se administra sărăcia, ca-n socialism) e de 20/100 in Polonia, creşte la 30 in Slovacia, urcă in continuare la 40 in Ungaria, pentru ca ponderea să devină majoritară in Cehia - peste 50.
Ca să scurtăm discuţia, dezvoltarea durabilă a Romăniei se reduce la două elemente: mediu economic şi interes naţional. Mediul aduce competiţia - face ca intreprinzătorii să genereze profituri pe baza inovaţiei, a flexibilităţii, a capacităţii angajaţilor de a fi mai buni decăt cei ai concurenţei, nu să extragă rente prin exercitarea de presiuni politice. Interesul naţional constă in reguli care să transforme mişcarea browniană a intereselor de grup in eforturi orientate in aceeaşi direcţie. Asta-i diferenţa intre a aplica principiile economiei de piaţă şi a le potrivi doar la reperele unei economii socialiste, la care se raportează conducătorii noştri politici.  Â
Aşadar, mediul economic predictibil şi interesul naţional creează sensul de dezvoltare. După ce direcţia devine clară, nu mai e treaba nimănui, fiindcă piaţa e singurul mecanism care reuşeşte să aloce raţional resursele.
Cele spuse par extrem de simple, oare chiar poate piaţa de una singură să le facă pe toate? Dacă judecăm după precedente, ca americanii, intre 1895 şi 1899, Romănia se confrunta cu deficite bugetare şi contractase o datorie externă semnificativă, dar in 1905 deficitul s-a transformat in excedent. Cum s-a putut aşa ceva? Păi, imprumuturile au fost folosite numai pentru raţiunea lor de bază: investiţiile. Iar după şase-şapte ani, cănd respectivele investiţii au ajuns la maturitate productivă, au permis atăt acoperirea costurilor, căt şi obţinerea de profituri.
Fireşte că succesul poate fi pus pe seama statului, după teoria bugetul dă tonul, creănd cerere, iar apoi formarea brută de capital işi face apariţia şi la companiile autohtone. Dar totuşi, deşi surplusul din buget ii permitea Romăniei in 1911 să aloce cele mai importante procente din zonă pentru educaţie şi infrastructură, de ce se atribuia pentru economie una dintre cele mai mici cote de cheltuieli? Fiindcă asta nu-i treaba statului, in economie investeau intreprinzătorii privaţi. O economie din ce in ce mai sănătoasă, dacă luăm in calcul că dobănzile efective plătite la imprumuturile pe termen lung au scăzut de la 7,8% in 1889 la 5,3% in 1910-1911 - iată o reducere sensibilă a inflaţiei. Şi rezultatul final s-a văzut in PIB/locuitor, care in 1913 avea să fie mai mare cu două treimi decăt in 1870 - peste cel din Portugalia, Grecia sau Polonia.
Din păcate, acum, Romănia nu mai este nici o ţară eminamente agrară, nici una industrial-agrară, ci doar un imens iarmaroc. Iar piaţa... care piaţă? In marele talcioc Romănia, aceiaşi importatori fac aceleaşi oferte speciale, pe rănd, ca să văndă toate tarabele.
Iar atunci cănd vedem că poezia creşterii economice nu ajunge in nivelul de trai, ci se extrage din el, ce mai putem face? Doar haz de necaz.
