Ce-ar fi însemnat adevărata sinceritate

Luni, 4 mai 2009, la ora 16:00, preşedintele României, Traian Băsescu, a făcut o declaraţie de presă vizând câteva chestiuni de actualitate.

Deşi domnia-sa a vrut să axeze Declaraţia pe denunţarea la Curtea Constituţională a unui aşa-zis conflict între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul şi Guvernul României, pe de altă parte, impactul mediatic cel mai serios l-a avut referirea la conflictul dintre Guvern şi sindicatele din învăţământ în chestiunea aplicării în practică a Legii măririi salariilor pentru cadrele didactice, adoptată de Parlament şi promulgată de Preşedinte anul trecut anul trecut.

Cu acest prilej, Traian Băsescu a declarat:

"Inclusiv eu am promulgat Legea salarizării cadrelor didactice şi îmi asum, alături de clasa politică, eroarea acestui act".

Fanii lui Traian Băsescu din presă şi din politică s-au precipitat în aplauze entuziaste torcând din această declaraţie un nou imn de slavă pentru ceea ce ei au numit curajul preşedintelui de a recunoaşte că a greşit.

Eu însă nu sunt nici fan şi nici adversar al lui Traian Băsescu. Ca jurnalist care am văzut de-a lungul vieţii măriri şi prăbuşiri spectaculoase de politicieni, învăţând pe pielea mea să nu pun emoţie în judecarea declaraţiilor şi gesturilor mai marilor şi mai micilor zilei, îmi voi permite o analiză rece, obiectivă, în genul disecţiei unei broaşte, a momentului creat de Traian Băsescu luni după-amiază.

De remarcat, înainte de toate, că Traian Băsescu nu e la prima recunoaştere publică a unei greşeli. De-a lungul mandatului prezidenţial domnia-sa şi-a făcut un truc din a recunoaşte public o eroare. Desigur, după ce, graţie erorii, a obţinut ceea ce a dorit.

Să pornim în analiză  nu de la titlurile date de televiziuni declaraţiei prezidenţiale, ci de la litera acesteia.

Din acest punct de vedere, ne vom îngădui două observaţii în legătură cu fraza domnului preşedinte:

1) Traian Băsescu n-are cum să-şi asume eroarea în chestiunea măririi salariilor "alături de clasa politică", din simplul motiv că nu întreaga clasă politică a fost pentru Legea salarizării.

PNL, prin premierul Călin Popescu Tăriceanu, nu numai că n-a acceptat această lege, dar, mai mult, s-a bătut până în pânzele albe să nu fie aplicată.

Afirmaţia lui Traian Băsescu a fost aplaudată de fani ca un exerciţiu de sinceritate.

În realitate, a fost vorba de un exerciţiu de politicianism.

Un adevărat exerciţiu de sinceritate reclama din partea domnului preşedinte recunoaşterea că duşmanul său, Călin Popescu Tăriceanu, a avut dreptate.

2) Traian Băsescu îşi rezumă eroarea la promulgarea legii.

Într-adevăr, la 24 octombrie 2008, deşi avea prerogative s-o retrimită în Parlament, domnia-sa a promulgat Legea măririi cu 50% a salariilor profesorilor.

Şi dacă s-ar fi rezumat doar la atât, responsabilitatea domniei-sale în catastrofa care a fost adoptarea Legii salarizării în învăţământ ar fi fost incomparabil mai mare decât cea a PSD şi PD-L.

Prin statutul său, şeful statului, ales prin vot direct şi universal, e obligat să vadă mai profund decât partidele politice.

Nu numai pentru că preşedintele deţine informaţii exacte despre realităţi (Traian Băsescu şi-a făcut o marotă din a se declara cel mai informat om din România), dar şi pentru că el trebuie să treacă dincolo de bătăliile politicianiste interne pentru a servi interesul naţional.

Cea mai simplă analiză îi spunea domnului preşedinte că Legea măririi cu 50% de la 1 octombrie 2008 a salariilor din învăţământ era o fantezie electorală. O dezvăluiau nu numai heirupismul în care fusese votată, dar şi calculele economice reci. O mărire a salariilor unor bugetari cu 50%, fără a ţine cont de diferenţele de încadrare  şi de performanţă însemna o decizie aberantă. Indiscutabil, ea ar fi fost urmată de presiuni şi din partea altor categorii de bugetari.

În aceste condiţii, preşedintele, care e un soi de cap limpede al naţiunii, ar fi trebuit nu numai să nu promulge legea, dar şi să potolească entuziasmul PSD şi PD-L. Mai ales că mulţi jurnalişti - m-am numărat printre ei - au avut tăria să se opună iureşului electoral şi, riscând ostilitatea cadrelor didactice, s-au pronunţat împotriva legii.

Din nenorocire, implicarea lui Traian Băsescu în afacerea cu legea nu s-a rezumat la promulgare.

Domnia-sa s-a afirmat drept un luptător însufleţit pentru mărirea salariilor în învăţământ.

În trei declaraţii de presă  de la Cotroceni - cea din 24 octombrie 2008, cea din 28 octombrie 2008 şi cea din 30 octombrie 2008 - domnia-sa şi-a justificat promulgarea nu prin şovăiala de a contrazice Parlamentul (deşi Traian Băsescu e un performer în materie de retrimitere de legi), ci prin nevoia de a pune Educaţia drept o prioritate naţională.

Închipuind o întreagă teorie a priorităţilor, Traian Băsescu a proclamat mărirea salariilor în învăţământ drept condiţia numărul unu a Educaţiei.

În cele trei declaraţii, Traian Băsescu a făcut referiri bogate la adevărul că slaba calitate a învăţământului îşi are cauza în salariile de mizerie ale cadrelor didactice.