Ce facem cu competitivitatea?

Nu este prima data cand ministrul Eugen Dijmarescu exprima ingrijorare fata de starea comertului nostru; deficit extern in crestere spectaculoasa (ajuns in 2003 la cca 10% din PIB), structura defavorabila a exporturilor - productia in lohn detinand peste 1/3 din total, multe alte marfuri fiind cu valoare adaugata scazuta.

In 2003, exportul nostru a suferit un soc negativ major: diminuarea subventiei generale ce fusese acordata exportatorilor in 2000. Acest soc este amplificat in acest an, cand impozitul pe profit revine la 25%. Si largirea UE in mai are posibil impact negativ asupra exporturilor noastre. Exista si influenta adversa a aprecierii reale a leului fata de cosul valutar. De la anul s-ar putea ca acordul international MFA (ce reglementeaza comertul cu textile si confectii prin cote) sa inceteze, ceea ce ar ingreuna exportul nostru bazat pe salarii joase.

Am auzit voci care sustin ca nu se poate face prea mult, deoarece nu mai exista instrumente de protectie si stimulare. Sau ca, in cele din urma, producatorii romani se vor adapta, intr-un fel sau altul. Aceste teze sunt numai partial adevarate. Politicile economice si structurale au impact asupra competitivitatii; deci reactia autoritatilor nu trebuie sa se rezume la formarea unui „Consiliu al Exportatorilor". Si nici nu ne poate fi indiferent cum se vor adapta producatorii nostri. Desi purtam negocieri de aderare la UE exista spatiu de manevra pentru politica autohtona.

Dar pentru ca politica statului sa aiba eficacitate este necesar ca mediul economic intern sa devina cat mai intolerant fata de risipa si ineficienta. Numai astfel producatorii vor fi preocupati de reducerea costurilor, de investitii si calitatea productiei, de piete de desfacere. Totodata, politica publica trebuie sa sprijine sectoarele care au sanse sa se impuna in domenii in care se produce valoare mai multa - asa cum se intampla acum cu productia de IT. Sunt mai multe cai, directe si indirecte, de urmat in acest scop.

Pe plan structural trebuie intarita mult disciplina financiara, care sa permita intreprinderilor performante sa aloce fonduri superioare pentru asimilarea de tehnologii noi, pentru investitii. Trebuie, totodata, ca statul sa creasca resursele pentru educatie; formarea de capital uman este baza pe care se cladeste totul. Pe plan financiar trebuie evitat „neutralismul fiscal" dus la extrem. Politica fiscala sa stimuleze investitiile, mai ales cele orientate catre productia competitiva. Aici pot fi incadrate si facilitatile acordate investitiilor semnificative cu aport de capital strain. Argumentul ca am avea probleme cu UE, FMI si BM nu este imbatabil. Statul nu poate face abstractie de „concurenta fiscala" din jurul Romaniei; avem nevoie de impozite „competitive", dar si de o colectare cat mai buna pentru a finanta cheltuieli publice. Trebuie gasite resurse pentru finantarea exporturilor (chiar din fonduri UE), iar EXIMBANK trebuie sa fie intarit. Un parteneriat public-privat poate fi construit in acest domeniu, industria bancara fiind tot mai mult controlat de sectorul privat.

In politica comerciala trebuie sa fie protejata piata interna prin combaterea dunmping-ului facut de unii exportatori externi, prin penalizarea foarte drastica a celor care desfac produse de calitate proasta, prin stimularea productiei agro-alimentare interne si nu numai; nu ar trebui sa ne sfiim in a acorda facilitati celor care sunt dispusi sa valorifice materii prime interne.

Banca Nationala trebuie sa fie precauta in practicarea aprecierii reale a leului; aceasta ajuta dezinflatia, dar poate spori deficitul de cont curent. Mai mult, din perspectiva aderarii la UE este bine ca acel moment sa nu ne gaseasca cu un leu supraapreciat (nesustinut de castiguri de productivitate), care sa sufoce economia si care ar cere ajustari excesive pe latura bugetului.

Este nevoie de o mai buna coordonare a politicii economice de ansamblu, a colaborarii intre Ministerul Finantelor, Ministerul Economiei si BNR. Incheierea celor mai dificile capitole in negocierile cu UE nu trebuie sa se faca fara ca Romania sa beneficieze de derogari si amanari cat mai consistente, care sa tina cont de capacitatea de ajustare a economiei noastre. Romania ar avea de castigat, ca si partenerii nostri din UE. Si nu in cele din urma, capitalistii autohtoni responsabili trebuie sa devina o forta autentica in promovarea intereselor economice romanesti, prin modul in care isi conduc afacerile si isi articuleaza obiectivele - inclusiv in dialogul cu Comisia Europeana si partenerii din tarile membre ale UE.